Tag Archives: pema chodron

Cand totul se prabuseste in jurul tau III

20190129_085723

Oare si eu voi adauga ceva la agresivitatea din lume?

Voi fi de partea pacii sau voi porni razboiul?

……………….

Maitri

-bunatatea plina de iubire

-atitudine prietenoasa neconditionata

……………………

Pentru a nu face rau trebuie sa ramanem treji. Parte din starea de trezie este efortul de a incetini lucrurile suficient pentru a observa ce spunem si ce facem. Cu cat reusim mai bine sa fim martori ai reactiilor noastre emotionale in lant, intelegand cum functioneaza acestea, cu atat este mai usor sa ne infranam pornirile. Acesta devine un mod de viata in care ramanem treji, incetinim ritmul si observam.

…………

In limba tibetana exista un termen interesant: ye tang che. Silaba ye inseamna „total, complet”, iar restul inseamna „epuizat”. Impreuna, ye tang che inseamna obosit pana la epuizare. Am putea spune „satul de tot si de toate”. Termenul descrie experienta lipsei totale de speranta, a renuntarii definitive la speranta. Acesta este un lucru important. Este inceputul inceputului. Fara a renunta la speranta – speranta ca exista ceva mai bun in viitor, ca exista cineva mai bun in viitor – nu vom fi impacati cu locul unde ne aflam sau cu ceea ce suntem.

…………….

Exista sase feluri de a descrie acest gen de singuratate calma. Acestea sunt: mai putina dorinta, multumire, evitarea activitatii inutile, disciplina totala, renuntarea la ratacirile in lumea dorintelor si renuntarea la incercarea de a gasi siguranta in gandurile discursive.

Mai putina dorinta inseamna sa fim gata de singuratate fara a cauta o rezolvare atunci cand totul in noi tanjeste dupa ceva care sa ne inveseleasca si sa ne schimbe starea de spirit. Practicarea acestui gen de singuratate este un mod de a planta semintele care sa duca la reducerea nelinistii fundamentale. Prin meditatie, de exemplu, ori de cate ori rostim „gandire” in loc sa fim dominati la nesfarsit de gandurile noastre, exersam faptul de a fi prezenti fara sa ne disociem. Nu putem face acest lucru acum daca ieri, cu o zi, cu o saptamana sau cu un an in urma nu am fost dispusi sa o facem. Daca practicam din toata inima si constant mai putina dorinta, ceva se schimba. Simtim mai putina dorinta in sensul ca nu mai suntem la fel de usor sedusi de Povestile Noastre de Viata Foarte Importante. Asadar, chiar daca arsura singuratatii se mai simte si, timp de o secunda si jumatate, privim calm nelinistea din noi, in timp ce ieri nu puteam sa facem asta nici macar o secunda, aceasta este calatoria luptatorului. Aceasta este calea indraznelii. Cu cat ne agitam mai putin si ne lasam mai putin prada nebuniei, cu atat este mai puternic gustul satisfactiei aduse de singuratatea calma. Asa cum obisnuia sa spuna adesea maestrul zen Katagiri Roshi: „Poti fi singur fara a te simti abandonat”.

Al doilea tip de singuratate este multumirea. Cand nu avem nimic, nu avem nimic de pierdut. Nu avem nimic de pierdut, dar suntem adanc programati sa credem ca avem mult de pierdut. Sentimentul ca avem mult de pierdut este inradacinat in frica – frica de singuratate, de schimbare, de tot ceea ce nu poate fi rezolvat, de non-existenta. Speranta ca putem evita acest sentiment si teama ca nu vom putea deveni propriul punct de referinta.

Atunci cand trasam o linie pe mijlocul unei pagini, stim cine suntem daca suntem pe partea dreapta si stim cine suntem daca suntem pe partea stanga. Dar nu stim cine suntem daca nu ne asezam pe una din parti. Atunci pur si simplu nu stim ce sa facem. Nu avem un punct de referinta, nu ne tine nimeni de mana. In acel moment, fie intram in panica, fie ne acomodam cu situatia. Multumirea este sinonima cu singuratatea, singuratatea calma, acomodarea cu singuratatea calma. Renuntam sa mai credem ca daca scapam de singuratate vom avea parte de o fericire durabila, sau de bucurie, sau de sentimentul bunastarii, de curaj sau forta. De obicei trebuie sa renuntam de milioane de ori la aceasta convingere, imprietenindu-ne iar si iar cu spaima noastra si cu nerabdarea de a evada in ceva, facand acelasi lucru de milioane de ori, dar in mod constient. Apoi, fara sa ne dam seama, ceva incepe sa se schimbe. Putem fi pur si simplu singuri, fara alternativa, multumiti sa ne aflam in prezent, cu starea noastra de spirit si cu textura palpabila a intamplarilor care se petrec.

Al treilea fel de singuratate este evitarea activitatilor inutile. Cand „ne arde” singuratatea, cautam ceva care sa ne salveze; cautam o cale de iesire. Simtim acel ceva ciudat, numit singuratate, iar mintea noastra o ia razna in incercarea de a gasi tovarasi care sa ne salveze din disperare. Aceasta este o activitate inutila. Este un mod de a ne face de lucru astfel incat sa nu simtim nicio durere. Poate lua forma visului obsesiv cu ochii deschisi, ce ne poarta cu gandul la o iubire romantica adevarata, sau la transformarea unui schimb de barfe in stirile de la ora cinci, sau chiar la o calatorie in salbaticie. Fapt este ca, in toate aceste activitati cautam companie din obisnuinta, folosind acelasi mod repetitiv de a ne distanta de demonul singuratatii. Am putea oare sa ne oprim si sa aratam putina compasiune si respect pentru noi insine? Ce ar fi sa incercam sa nu mai fugim de singuratatea in care ne aflam doar cu noi insine? Ce-ar fi sa nu mai cautam evadari si sa nu ne mai agatam de ceva, in clipa in care intram in panica? Acceptarea relaxata a singuratatii este un efort meritoriu. Asa cum spunea poetul japonez Ryokan: „Daca vrei sa aflii semnificatia, opreste-te si nu mai alerga dupa atatea lucruri”.

Disciplina totala este o alta componenta a singuratatii calme. Disciplina totala inseamna ca, ori de cate ori avem ocazia, suntem dispusi sa ne intoarcem inapoi, delicat, la momentul prezent. Aceasta este singuratatea ca disciplina totala. Suntem gata sa ramanem pe loc, sa fim prezenti, singuri. Nu este nevoie sa cultivam acest gen de singuratate; putem doar sa stam neclintiti suficient de mult pentru a intelege ca, de fapt, asa stau lucrurile. Fundamental suntem singuri si nu exista nimic, nicaieri de care sa ne putem agata. Mai mult, aceasta nu este o problema. De fapt, ne permite sa descoperim, in sfarsit, fiinta in stare pura, nefabricata. Presupunerile noastre obisnuite – toate ideile noastre despre cum stau lucrurile – ne impiedica sa vedem clar, cu deschidere totala. Spunem: „Da, stiu!” Dar nu stim. Nu stim nimic cu adevarat. Nu exista certitudine despre nimic. Adevarul fundamental doare si dorim sa fugim de el. Dar, daca ne intoarcem si acceptam un lucru atat de familiar cum este singuratatea, aceasta este o forma de disciplina utila pentru a intelege cat de profunde sunt momentele nerezolvate din viata noastra. Ne pacalim cand fugim de ambiguitatea singuratatii.

Renuntarea la obiceiul de a rataci in lumea dorintelor este un alt mod de a descrie singuratatea calma. Ratacirea in lumea dorintelor implica si cautarea unor alte optiuni, cautarea unui lucru care sa ne creeze confort – mancare, bautura, oameni. Cuvantul dorinta implica dependenta, modul in care tinem strans de ceva, deoarece dorim sa descoperim un mod de a face ca lucrurile sa se aseze. Aceasta dependenta este rezultatul faptului ca nu ne-am maturizat niciodata. Dorim, in continuare, sa mergem acasa si sa deschidem frigiderul si sa il gasim plin de tot ceea ce ne place; cand situatia devine dificila, dorim sa strigam „Mama!” Insa, daca mergem in continuare pe calea meditatiei, parasim caminul si ramanem fara nimic. Daca nu ratacim in lumea dorintei, ne raportam direct la realitatea lucrurilor, asa cum este ea. Singuratatea nu este o problema. Singuratatea nu este ceva ce trebuie rezolvat. Lucrul acesta e adevarat si in cazul altor experiente prin care trecem.

Un alt aspect al singuratatii calme este acela de a nu cauta siguranta in gandurile discursive. Ne-a fost taiata craca de sub picioare, lucrurile s-au dezvaluit asa cum sunt ele in realitate, nu avem cum sa scapam de aceasta realitate! Nici macar nu cautam compania conversatiei constante cu noi insine, despre una si despre alta, daca e asa sau daca nu e asa, daca trebuie sa nu trebuie, daca se poate sau nu se poate. In singuratatea calma nu cautam siguranta in sporovaiala noastra interioara. Iata de ce ni se spune sa o numim „gandire”. Ea nu are o realitate obiectiva. Este transparenta si ne scapa printre degete. Suntem incurajati doar sa atingem acea sporovaiala si sa ne eliberam de ea, sa nu acordam atentie unor nimicuri.

Singuratatea calma ne permite sa ne privim mintea cu onestitate, fara agresivitate. Treptat putem renunta la idealurile legate de cine credem ca ar trebui sa fim sau dorim sa fim, sau despre ce credem ca gandesc altii ca vrem sau ca ar trebui sa fim. Renuntam la toate acestea si privim drept, cu compasiune si umor, ceea ce suntem. In acel moment,  singuratatea nu mai este o amenintare si suferinta, nu mai este o pedeapsa.

Singuratatea calma nu ne ofera solutii si nici nu ne ofera teren sigur sub picioare. Ea ne provoaca sa pasim intr-o lume fara puncte de referinta, fara polarizare, fara o baza solida. Aceasta este calea de mijloc, calea sacra a luptatorului.

Cand te trezesti dimineata si, din senin, apare in suflet durerea alienarii si a singuratatii, poti profita de aceasta oportunitate minunata? In loc sa te persecuti sau sa simti ca se intampla ceva teribil de grav, chiar atunci, in momentul de tristete si de dor, te poti relaxa, atingand spatiul nemarginit al inimii omenesti. Data viitoare cand simti toate astea, incearca cele de mai sus.

……………….

Exista trei adevaruri – numite in mod traditional, trei insemne – ale existentei noastre: caracterul efemer, suferinta si starea lipsita de ego.

(…) Cum sarbatorim efemerul, suferinta si starea lipsita de ego in viata noastra de zi cu zi? Cand apare efemerul in viata noastra, il recunoastem ca atare. Nu trebuie sa cautam oportunitati pentru a face acest lucru. Cand se termina cerneala din stilou tocmai in timp ce scriam o scrisoare importanta, recunoastem caracterul efemer, ca parte a intregului ciclu al vietii. Cand se naste cineva, recunoastem in asta efemerul. Cand cineva moare, recunoastem in asta efemerul. Cand cineva ne fura masina, recunoastem in asta efemerul. Cand ne indragostim, stim ca este un moment efemer si deci cu atat mai pretios. Exista nenumarate exemple ale efemerului in viata noastra de fiecare zi, din momentul in care ne trezim si pana adormim si chiar si in vis, tot timpul. Este o practica de douazeci si patru de ore zilnic. Recunoastem efemerul ca efemer.

Apoi recunoastem reactia noastra la ceea ce este efemer. Acum intra in scena curiozitatea. De obicei, reactionam din obisnuinta la evenimentele din viata noastra. Simtim resentimente sau incantare, suntem entuziasti sau dezamagiti. Inteligenta nu are un cuvant prea mare de spus, veselia nu este prezenta. Dar, atunci cand recunoastem efemerul ca efemer, putem observa si reactiile noastre fata de acesta. Procesul poarta numele de atentie deplina, constientizare a prezentului, curiozitate, dorinta de a cerceta, vigilenta. Oricum i-am spune, este o practica foarte utila, este efortul de a ajunge sa ne cunoastem in totalitate.

Atunci cand in viata noastra apare suferinta, o putem recunoaste drept suferinta. Cand primim ceea ce nu ne dorim, cand ne imbolnavim, cand imbatranim, cand se apropie momentul mortii – cand oricare dintre aceste lucruri apare in viata noastra, putem recunoaste suferinta ca suferinta. Atunci putem deveni curiosi, putem observa si acorda atentie reactiilor noastre fata de ceea ce se intampla. De obicei ceea ce se intampla ne provoaca resentimente si, intr-un fel, ne simtim tradati sau, dimpotriva, ne provoaca incantare. Oricare ar fi reactia noastra, este venita din obisnuinta. In locul acestei reactii, am putea sa simtim apropierea urmatorului impuls si sa observam efectele lui asupra noastra. Efectele nu sunt nici rele, nici bune; este vorba doar de ceva ce se intampla ca reactie la placerea sau durerea existentei noastre. Putem, pur si simplu, sa percepem acest lucru, fara a judeca si fara intentia de a corecta ceva.

Cand apare starea lipsita de ego, o recunoastem ca atare – un moment proaspat, o perceptie clara a unui miros sau a unei privelisti sau a unui sunet, un sentiment de deschidere fata de emotii sau ganduri, si nu de inchidere in egoul nostru limitat. Cand percepem spatiozitatea in viata noastra, cand observam o pauza in conversatia continua pe care o avem cu noi insine, cand observam dintr-odata ce se afla in fata noastra, cand privim clar realitatea asa cum este ea, nemodificata, putem recunoaste aceasta ca stare lipsita de ego. Nu este mare lucru. Starea lipsita de ego este la indemana noastra tot timpul, in chip de prospetime, deschidere, incantare starnita de perceptia noastra senzoriala. Oricat ar parea de ciudat, traim starea lipsita de ego si atunci cand nu stim ce se intampla, cand ne pierdem punctul de referinta, cand suferim un soc si mintea ni se opreste in loc. Ne putem observa reactiile la toate acestea. Uneori ne deschidem mai mult; alteori ne inchidem imediat in noi. In orice caz, atunci cand starea lipsita de ego apare in viata noastra, o putem recunoaste ca atare. Putem sa observam, sa fim curiosi, atenti la reactiile noastre si la ce urmeaza sa se intample.

Adeseori, pacea este recomandata de invataturile spirituale drept al patrulea insemn al existentei. Nu este vorba despre pacea ca opus al razboiului. Este acea stare de bine ce apare cand percepem complementaritatea perechilor infinite de elemente opuse. Daca exista frumusete, exista si uratenie. Daca exista bine, exista si rau. Intelepciunea si ignoranta nu pot fi separate. Este un adevar de demult – unul pe care barbatii si femeile asemenea noua continua sa il tot descopere de multa vreme. Cultivand curiozitatea clipa de clipa, putem descoperi ca acest gen de pace creste in noi putin cate putin in fiecare zi si putem incepe sa intelegem ce am citit pana acum in carti.

Asadar, nu lua nimic drept sigur si nu crede tot ce ti se spune. Fara a fi cinic sau credul, cauta latura vie a dharmei. Recunoaste caracterul efemer, suferinta si starea lipsita de ego ca elemente de baza ale vietii si fii curios cu privire la reactiile pe care le ai. Descopera singur pacea si afla daca este adevarat sau nu ca situatia noastra fundamentala este o sursa de bucurie.

………………..

Alaturi de viziunea clara, mai exista un element important, si anume bunatatea. Se pare ca, daca nu exista claritate si onestitate, nu putem progresa. Ramanem prizonieri in acelasi cerc vicios. Dar onestitatea fara bunatate ne face sa fim furiosi si rai si, curand, incepem sa aratam de parca am fi supt o lamaie. Suntem atat de prinsi in introspectie incat pierdem orice urma de multumire sau recunostinta. Iritarea fata de sine, fata de viata proprie si fata de idiosincraziile celorlalti devine coplesitoare. Iata de ce se pune atat de mult accent pe bunatate.

Uneori e exprimata sub forma inimii, a trezirii inimii. Adesea poarta numele de blandete. Uneori se numeste prietenie fara limite. Dar, in esenta, bunatatea este un mod practic, cotidian de-a descrie acel ingredient important care echilibreaza intregul tablou si care ne ajuta sa ne conectam cu bucuria neconditionata. Asa cum spune profesorul vietnamez Thich Nhat Hanh: „Suferinta nu este suficienta”.

………….

„Cand doare atat de rau, este pentru ca stau agatat atat de strans.”

…………..

Unul din modurile in care se poate exersa rabdarea il reprezinta efectuarea practicii tonglen. Cand vrem sa facem o miscare brusca, sau cand suntem pe cale sa o luam la goana prin viata, sau cand simtim ca trebuie sa gasim o rezolvare, sau cand cineva tipa la noi si ne simtim insultati, vrem sa tipam si noi, la randul nostru, ca sa fim chit. Vrem sa scapam de otrava din noi. In loc sa procedam astfel, ne putem conecta la nerabdarea umana, la agresivitatea fundamentala practicand tonglen pentru toate fiintele. Putem, apoi, sa transmitem sentimentul de spatiu, care, la randul lui, calmeaza si mai mult lucrurile. Stand in meditatie, asezati sau in picioare, putem sa cream spatiul necesar pentru ca reactiile noastre obisnuite sa nu se mai produca. Cuvintele si actiunile noastre pot fi complet diferite, deoarece am indraznit sa atingem, sa gustam, sa simtim si sa vedem mai intai situatia.

………………..

Prin meditatie cream mai mult spatiu, iar apoi incepem sa vedem din ce in ce mai clar, din ce in ce mai limpede tot ce se intampla.

…………….

Observa-ti opiniile. Daca vei constata ca incepi sa fii agresiv in ceea ce priveste opiniile tale, observa acest lucru. Daca descoperi ca esti neagresiv, observa acest lucru.

Sursa: Pema Chodron – Cand totul se prabuseste in jurul tau

Cand totul se prabuseste in jurul tau II

20190129_085723

Metode de abordare a haosului

Exista trei metode traditionale pentru conectarea directa cu situatiile dificile ca o cale spre trezire si bucurie. Vom numi prima metoda „gata cu lupta”; a doua – folosirea otravii ca medicament; iar a treia – tot ce se intampla trebuie privit drept intelepciune iluminata. Acestea sunt cele trei tehnici de abordare a haosului, a dificultatilor si a evenimentelor nedorite din viata noastra de zi cu zi.

Prima metoda, renuntarea la lupta, este ilustrata cel mai bine de instructiunile shamatha-vipashyanna. Atunci cand ne asezam sa meditam, privim direct tot ce ne rasare in minte, punand eticheta de „gandire”, iar apoi revenim la simplitatea si caracterul imediat al respiratiei. Iar si iar, revenim la constiinta imaculata, eliberata de concepte. Practica meditatiei este modul in care incetam sa mai luptam cu noi insine, incetam sa luptam cu circumstantele, emotiile sau starile de spirit. Aceasta instructiune esentiala este un instrument pe care il putem folosi atat in practica meditatiei, cat si in viata. Orice s-ar intampla, putem privi totul fara o atitudine de judecare.

Instructiunea se aplica atunci cand ne confruntam cu neplacerea, in miile sale de forme posibile. Orice sau oricine ne-ar aparea in cale, trebuie sa privim iar si iar acel lucru sau acea persoana si sa o vedem asa cum e, fara sa ii adresam injurii, fara sa aruncam cu pietre in ea, fara sa ne ferim privirea. Lasam totul sa treaca de la sine. Esenta cea mai profunda a mintii nu are preferinte. Lucrurile apar si dispar mereu. Asa stau lucrurile.

Aceasta este prima metoda de lucru cu situatiile dureroase – durerea globala, durerea casnica sau orice durere. Putem pune punct luptei cu ceea ce se intampla si putem vedea imaginea reala a ceea ce se intampla, fara sa numim pe nimeni dusman. Metoda ne ajuta sa ne amintim ca practica noastra nu e menita sa duca la indeplinirea unui scop – nu este vorba aici de castig sau de pierdere – , ci se refera la incetarea luptei si la relaxare in fata oricarei situatii. Asta este ceea ce facem in timpul meditatiei. Acea atitudine se extinde in restul vietii noastre.

Este ca si cum am invita ceea ce ne sperie sa se prezinte in fata noastra si sa ramana, o vreme, alaturi de noi. Tot asa cum Milarepa le-a cantat monstrilor pe care i-a gasit in pestera: „Este minunat ca voi, demonilor, ati venit aici azi. Sa mai veniti si maine. Din cand in cand, ar trebui sa stam de vorba”. Incepem prin a ne ocupa de monstrii din mintea noastra. Apoi ne dezvoltam intelepciunea si compasiunea pentru a comunica normal cu amenintarile si temerile din viata noastra de fiecare zi.

Yoghina tibetana Machig Labdron s-a antrenat fara teama in acest fel. Ea spunea ca, in traditia poporului sau, demonii nu se exorcizeaza. Sunt tratati cu compasiune. Sfatul primit de la invatatorul ei si pe care l-a transmis elevilor era urmatorul: „Apropie-te de ceea ce ti se pare respingator, ajuta-i pe cei pe care crezi ca nu-i poti ajuta si mergi in locurile de care iti este frica”. Aceasta practica incepe cand ne asezam in postura de meditatie si nu mai luptam cu gandurile proprii.

A doua metoda de abordare a haosului este sa folosim otrava ca medicament. Putem folosi situatiile dificile – otrava – drept combustibil pentru trezire. In general, aceasta idee ne este prezentata prin tonglen.

Cand apare o situatie dificila – orice fel de conflict, orice moment in care ne simtim nedemni, in care ceva ne displace, este jenant sau dureros – , in loc sa incercam sa scapam, o inspiram. Cele trei otravuri sunt patima (inclusiv poftele sau dependenta), agresivitatea si ignoranta (inclusiv negarea sau tendinta de a ne inchide in noi insine). Am putea crede ca aceste otravuri sunt ceva rau, ceva ce trebuie evitat. Dar nu aceasta este atitudinea corecta; de fapt, ele pot deveni seminte ale compasiunii si ale deschiderii. Cand apare o suferinta, instructiunile pentru tonglen arata ca trebuie sa lasam lucrurile in voia lor si sa inspiram adanc suferinta aceea – nu doar furia, resentimentul sau singuratatea pe care le simtim noi, ci si durerea identica a altor oameni care, exact in acel moment, simt si ei furie, amaraciune sau izolare.

Inspiram toate acestea pentru toti oamenii. Otrava aceasta nu este doar nefericirea noastra personala, vina noastra, dezonoarea noastra, rusinea noastra – este o parte integranta a conditiei umane. Este legatura noastra de sange cu toate fiintele vii, materialul de care avem nevoie pentru a intelege ce inseamna sa te afli in pielea altcuiva. In loc sa respingem starea respectiva sau sa fugim de ea, o inspiram adanc si ne conectam total la ea. Procedam astfel cu dorinta de a elibera de suferinta pe toti cei afectati. Apoi expiram, trimitand spre exterior sentimentul de spatiu nesfarsit, de aerisire sau de prospetime. Facem toate acestea cu dorinta ca toti sa ne relaxam si sa percepem esenta cea mai profunda a mintii noastre.

Inca din copilarie ni se spune ca e ceva in neregula cu noi, cu lumea si cu tot ce se intampla: nimic nu e perfect, totul are asperitati, gust amar, e prea zgomotos, prea moale, prea ascutit, prea incurcat. Cultivam in noi o tendinta de a incerca mereu sa imbunatatim lucrurile, deoarece ceva nu merge bine, ceva este gresit, ceva reprezinta o problema. Principalul scop al acestor metode este acela de a anula lupta duala sau tendinta obisnuita de a ne lupta cu tot ceea ce ni se intampla sau se petrece in noi. Aceste metode ne invata sa ne indreptam in directia dificultatilor, in loc sa ne ferim de ele. Nu primim prea des acest gen de incurajare.

Tot ceea ce se intampla ne poate fi de folos, ba chiar mai mult de-atat, reprezinta insasi calea. Putem folosi tot ce ni se intampla ca mijloc pentru a ne trezi. Putem folosi tot ce are loc – fie ca este vorba despre emotiile si gandurile noastre conflictuale sau despre o situatie aparent exterioara – pentru a ne arata care parte din noi este adormita si cum ne putem trezi complet, categoric, fara rezerve.

Asadar, a doua metoda consta din a folosi otrava ca medicament, din a folosi situatiile dificile pentru a ne trezi preocuparea reala fata de alti oameni care, la fel ca noi, simt adesea durerea. Asa cum se spune intr-un slogan lojong: „Atunci cand lumea este cuprinsa de rau, toate necazurile, toate dificultatile trebuie transformate in calea catre iluminare”. Aceasta este notiunea implicata aici.

A treia metoda de abordare a haosului consta din a privi tot ceea ce se intampla ca pe o manifestare a energiei trezite. Ne putem considera deja treji; putem considera ca lumea noastra este deja sacra. Prin traditie, imaginea folosita pentru a privi tot ce se intampla ca pe insasi energia intelepciunii este spatiul funerar. In Tibet, spatiul funerar era ceea ce noi numim cimitir, dar nu era la fel de frumos cum sunt cimitirele noastre. Corpurile nu erau depuse sub un strat neted, frumos de iarba, cu o piatra gravata, ingeri si cuvinte frumoase. In Tiber, pamantul era inghetat, asa ca, dupa moarte, trupurile erau taiate in bucati si duse in spatiul funerar, unde erau mancate de vulturi. Sunt sigura ca nu mirosea prea bine si nu era o imagine prea placuta. Ochi, par si oase si alte parti ale trupului peste tot. Intr-o carte despre Tibet, am vazut o fotografie in care niste oameni aduceau un cadavru in spatiul funerar. Vulturi ce pareau cam de marimea unor copii in varsta de doi ani stateau acolo in cerc, asteptand sosirea cadavrului.

Poate ca forma cea mai apropiata de spatiul funerar in lumea noastra nu e cimitirul, ci camera de urgente dintr-un spital. Aceasta ar putea fi imaginea de la care sa pornim, caci ea reprezinta, destul de realist, modul in care functioneaza lumea oamenilor. Miros puternic, sange, impredictibilitate, dar, in acelasi timp, intelepciune luminoasa, ceea ce reprezinta pentru noi hrana buna, benefica si pura.

Daca privim ceea ce se iveste ca energie trezita, ne sunt rasturnate tiparele comportamentale obisnuite prin care incercam sa evitam conflictul, sa devenim mai buni decat suntem, sa netezim lucrurile si sa le infrumusetam, sa demonstram ca durerea este o greseala si ca ea nu ar exista in viata noastra daca am face doar ceea ce trebuie. Aceasta perspectiva rastoarna complet acel tipar, incurajandu-ne sa fim preocupati de studiul spatiului funerar al vietii noastre, ca baza pentru efortul de atingere a iluminarii.

Adesea intram in panica in viata noastra de zi cu zi. Simtim palpitatii si stomacul ni se strange deoarece ne certam cu cineva sau pentru ca am avut un plan minunat care nu functioneaza. Cum pasim in interiorul acestor situatii dramatice? Cum abordam toti acesti demoni reprezentati, in esenta, de sperantele si temerile noastre? Cum incetam sa mai luptam impotriva noastra? Machig Labdron ne sfatuieste sa mergem in locurile care ne inspaimanta. Dar cum facem acest lucru?

Incercam sa invatam sa nu ne separam in doua: latura noastra „buna” si latura noastra „rea”, „puritate” si „impuritate”. Lupta elementara se da cu sentimentul nostru ca gresim, cu vina si rusinea noastra fata de ceea ce suntem. Acestea sunt lucrurile cu care trebuie sa ne imprietenim. Ideea esentiala este ca putem risipi sentimentul de dualism intre „noi” si „ei”, intre „asta” si „cealalta”, intre „aici” si „acolo”, pasind catre acele lucruri pe care le consideram dificile si de care am dori sa scapam.

(…) Acestea sunt trei moduri foarte practice de a aborda haosul: fara lupta, folosind otrava ca medicament si privind totul ca pe o manifestare a intelepciunii. In primul rand, ne putem antrena sa lasam lucrurile sa mearga de la sine. Sa incetinim ritmul suficient incat sa putem fi prezenti, sa renuntam la judecati si scheme mentale si sa nu mai luptam. In al doilea rand, putem folosi fiecare zi a vietii noastre pentru a avea o alta atitudine fata de suferinta. In loc sa o respingem, o putem inspira cu dorinta de a pune capat durerii tuturor, cu dorinta ca toti oamenii de pretutindeni sa simta multumire in suflet. Putem transforma durerea in bucurie.

In al treilea rand, putem deveni constienti de existenta suferintei, a intunericului. Haosul de aici si haosul de acolo – aceasta este energia fundamentala, jocul intelepciunii. Depinde doar de perceptia noastra daca vedem situatia in care ne aflam ca fiind rai sau iad.

………………

Sa nu salvez situatia era total impotriva modului in care actionam de obicei. M-am simtit ca si cum o roata uriasa ma impingea spre directia obisnuita, iar eu o intorceam in sens invers.

Despre asta este vorba in dharma; inversarea felului in care facem totul cu atata siguranta, inversarea rotii samsarei. Totul incepe atunci cand ne surprindem actionand, din obisnuinta, in acelasi fel in care am actionat intotdeauna. De obicei simtim ca exista o mare problema si ca trebuie sa o rezolvam. Instructiunile ne spun sa ne oprim. Sa facem ceva ce nu ne sta in obicei. Sa facem orice in afara de a ne grabi in aceeasi directie veche, catre folosirea acelorasi vechi trucuri.

………….

In anul 2000, consiliul batranilor din Hopi a emis o profetie pentru vremurile pline de provocari in care ne aflam acum. „Un râu curge acum foarte repede”, au spus ei. „Este atat de mare si de iute, incat vor fi si dintre cei carora le va fi frica. Vor incerca sa se agate de tarm. Se vor simti ravasiti si vor suferi teribil”. Lumea moderna ne poate arata foarte limpede cat de captivi suntem, cu mintea fixa si intepenita, invartindu-ne, din obisnuinta, pe roata suferintei. Aceste vremuri arata ca optiunea agatarii de mal este tot mai putin convenabila. Asadar, inteleptii din Hopi ne sfatuiesc „sa inaintam catre mijlocul râului, sa tinem ochii deschisi si capul la suprafata apei”. Odata ajunsi acolo, vom putea sa ne vedem tovarasii de drum in râu si vom putea „sarbatori”. Inteleptii nu se tanguie pentru ceea ce se intampla. Din contra, ei spun: „Poate fi o sarbatoare!”

Sursa: Pema Chodron – Cand totul se prabuseste in jurul tau

Tonglen

Nu pot sa uit seara de acum cativa ani cand am facut prima oara acest tip de meditatie. Nu stiam ca se numeste asa. Stiam doar ca este o meditatie budista. Eram in dojo-ul din padure. Fusese un antrenament frumos si puternic. Sensei Onyma ne-a aranjat in cerc si a condus una din cele mai profunde meditatii de care am avut parte. Am ramas cu un sentiment de iubire fata de toti omuletii-injeri in alb si negru de langa mine…si toti cei dragi de departe… si toti dusmanii.

Dupa, m-am imprietenit cu Pema Chodron. E o minunatie de batranica de 82 de ani acum, cu ochi luminosi si un simt al umorului curat si jucaus. Explica pe intelesul tuturor, clar, fara inflorituri niste concepte budiste care initial pareau intangibile si rezervate doar unei maini de oameni initiati. N-am intalnit pana la ea instrumente concrete budiste pentru a te descurca zi de zi cu problemele vietii. Si, de asemenea, e printre putinii care nu te incurajeaza sa fugi de suferinta. Sezi bland si imprieteneste-te cu ea, serveste-i ceai.

Prefer sa-i ascult inregistrarile pentru a-i simti spiritul. Insa ieri am reluat una din cartile traduse la noi (sunt doua, pe cealalta nu am gasit-o). Si voi reda in continuare cu ce am ramas. Despre shenpa, poate altadata…

20190129_085723

……….

Bodhichitta este un vechi cuvant sanscrit, care inseamna „inima nobila sau trezita”. Se spune ca ea este prezenta in toate fiintele. (…) Trezim aceasta bodhichitta, aceasta delicatete a simtirii fata de viata, atunci cand nu ne mai punem la adapost de vulnerabilitatea conditiei noastre, de fragilitatea inerenta a existentei. Dupa cum spune Gyalwa Karmapa: „Absorbi totul. Lasi durerea lumii sa iti atinga inima si o transformi in compasiune”.

………..

Practica tonglen – transmiterea si primirea – are rolul de a trezi bodhichitta, de a pune in legatura cu adevarata inima nobila. Este un exercitiu de asimilare a durerii si de trimitere in afara a placerii, asadar rastoarna complet obiceiul nostru adanc inradacinat de a face exact invers.

Tonglen este un exercitiu pentru crearea de spatiu, pentru aerisirea atmosferei vietii noastre, astfel incat oamenii sa respire liber si sa se relaxeze. Ori de cate ori intalnim suferinta sub orice forma, instructiunile tonglen ne cer sa tragem adanc aer in piept, dorind, in acest timp, ca toti oamenii sa se elibereze de durere. Cand intalnim fericirea sub orice forma, instructiunile ne cer sa expiram aerul, sa-l trimitem in afara, cu dorinta ca toata lumea sa simta bucurie. Este un exercitiu care le permite oamenilor sa simta o eliberare de poveri, o diminuare a incordarii, este un exercitiu care ne arata cum sa iubim neconditionat.

(…) Atunci cand inspiram durerea, aceasta reuseste, cumva, sa strapunga armura. Felul in care ne protejam se inmoaie. Aceasta armura greoaie, ruginita, plina de fisuri incepe sa nu mai fie chiar un monolit. Cand inspiram, armura incepe sa se fisureze si constatam ca putem respira adanc si ne putem relaxa. Nu trebuie sa ne incordam, ca si cum intreaga noastra viata s-ar petrece pe scaunul unui dentist.

Cand expiram usurare si spatiozitate, incurajam, de asemenea, dizolvarea armurii. Expiratia este o metafora pentru deschiderea intregii fiinte. Cand un lucru este pretios, in loc sa il tinem strans, putem deschide bratele pentru a-l impartasi. Il putem darui cu totul. Putem impartasi bogatia acestei experiente umane nemasurate.

……………………….

Practica tonglen este o metoda prin care ne conectam cu suferinta – a noastra si aceea care exista in jurul nostru, oriincontro ne-am indrepta. Este o metoda pentru a ne depasi frica de suferinta si pentru a ne relaxa tensiunea sufletului. In primul rand, este o metoda de trezire a compasiunii inerente in noi toti, oricat de cruzi sau reci am putea parea.

Exercitiul incepe prin preluarea suferintei unei persoane despre care stim ca simte durere si pe care dorim sa o ajutam. De exemplu, daca stim un copil indurerat, inspiram cu dorinta de a prelua toata durerea si frica acelui copil. Apoi, cand expiram, trimitem fericire, bucurie sau orice altceva il poate elibera pe copil. Aceasta este esenta exercitiului: inspirarea durerii altora – astfel incat ei sa se simta bine si sa aiba mai mult spatiu pentru relaxare si deschidere – si expirarea, care le trimite relaxare sau orice altceva simtim ca le poate aduce eliberare si fericire.

Totusi, de multe ori nu putem efectua acest exercitiu, deoarece ne confruntam cu propria frica, rezistenta ori furie, sau orice alta forma imbraca durerea noastra personala in momentul respectiv.

In acea clipa ne putem reorienta si putem incepe sa efectuam tonglen pentru ceea ce simtim si pentru milioane de alti oameni exact ca noi, care, exact in acea clipa, simt exact acelasi blocaj si aceeasi nefericire ca si noi. E posibil sa putem da un nume durerii noastre. O recunoastem clar drept groaza sau repulsie, furie sau dorinta de razbunare. Asa ca inspiram pentru toti oamenii care sunt prizonieri ai aceleiasi emotii si le trimitem usurare sau orice altceva deschide spatiul pentru noi si pentru acei nenumarati altii. Poate ca nu putem da un nume starii pe care o simtim. Dar putem sa o simtim – o strangere de stomac, o negura grea sau orice altceva. Trebuie doar sa intram in contact cu ceea ce simtim si sa inspiram, sa aspiram acel sentiment, pentru noi toti – si sa expiram trimitand usurarea noua tuturor.

Adesea, oamenii spun ca aceasta practica este contrara felului in care reusim de obicei sa ne mentinem echilibrul. Intr-adevar, acest exercitiu este contrar obiceiului de a dori sa ni se faca pe plac, de a dori ca totul sa functioneze in favoarea noastra indiferent ce se intampla cu ceilalti. Exercitiul dizolva zidurile pe care le-am construit in jurul inimilor noastre. El dizolva straturile de autoprotectie pe care ne-am straduit atat de mult sa le cream. In limbaj budist, se poate spune ca el dizolva fixarea si agatarea de ego.

Tonglen rastoarna logica obisnuita, care ne face sa evitam suferinta si sa cautam placerea. In acest proces, ne eliberam de tiparele foarte vechi ale egoismului. Incepem sa simtim dragoste atat fata de noi insine, cat si fata de ceilalti; incepem sa avem grija de noi si de ceilalti. Tonglen ne trezeste compasiunea si ne prezinta o viziune mult mai ampla asupra realitatii.  Ne face cunostinta cu spatiozitatea nesfarsita din shunyata. Prin practicarea acestui exercitiu, incepem sa ne conectam cu deschiderea propriei fiinte. La inceput, aceasta ne permite sa intelegem ca lucrurile nu sunt asa de importante si solide cum pareau inainte.

Tonglen se poate exersa pentru cei bolnavi, pentru cei aflati pe moarte sau decedati, pentru cei aflati in suferinta de orice fel. Se poate efectua sub forma practicii formale de meditatie sau pe loc, in orice moment. Suntem la plimbare si vedem pe cineva care sufera – chiar acolo putem sa inspiram durerea acelei persoane si putem expira usurare. Sau, la fel de bine, atunci cand vedem pe cineva suferind, putem intoarce privirea. Durerea naste teama si furie in noi; aduce o stare de confuzie si ne face sa opunem rezistenta. Asadar, pe loc, putem exersa tonglen pentru toti oamenii asemenea noua, pentru toti cei care doresc sa fie curajosi si, in schimb, sunt lasi. In loc sa ne invinuim, putem folosi blocajul personal ca trambulina catre intelegerea a ceea ce simt oamenii din intreaga lume. Inspiram pentru noi toti si expiram pentru noi toti. Folosim ceea ce pare otrava ca pe un medicament. Ne putem folosi propria suferinta ca pe un drum spre compasiunea fata de toate fiintele.

Pentru a exersa tonglen acolo unde ne aflam trebuie doar sa inspiram si sa expiram, aspirand durerea si transmitand in afara sentimentul de spatiozitate si de usurare.

Ca practica formala de meditatie, tonglen are patru faze:

1.Odihneste-ti mintea pentru o scurta perioada, cateva secunde, intr-o stare de deschidere sau de liniste deplina. Aceasta faza este numita, prin traditie, strafulgerare a bodhichittei absolute sau deschiderea brusca spre spatiozitatea si claritatea fundamentala.

2.In faza a doua, lucrezi cu textura. Inspira un sentiment arzator, intunecat si greoi – sentimentul de claustrofobie – si expira racoare, stralucire si lumina – sentimentul de prospetime. Inspira profund, total, prin toti porii trupului si expira, radiaza complet, prin toti porii trupului. Repeta exercitiul pana ce simti sincronizarea cu inspiratia si cu expiratia.

3.A treia faza, concentrarea asupra unei situatii personale – orice situatie dureroasa, reala pentru tine. De obicei se incepe tonglen pentru cineva la care tii si pe care doresti sa il ajuti. Totusi, asa cum am explicat, daca esti blocat, poti face exercitiul pentru durerea pe care o simti si, simultan, pentru toti cei care, la fel, simt acelasi gen de suferinta. De exemplu, daca te simti inadecvat, inspira sentimentul acesta pentru tine si pentru toti ceilalti care se simt la fel, expirand incredere in sine si adecvare sau usurare in orice forma doresti.

4.In ultima etapa a exercitiului, fa ca inspiratia si expiratia sa fie mai ample. Daca faci tonglen pentru o persoana la care tii, extinde exercitiul catre cei care se afla in aceeasi situatie cu acea persoana. Daca faci tonglen pentru o persoana vazuta la televizor sau pe strada, fa acelasi lucru pentru toti cei care sufera la fel. Extinde exercitiul la mai mult de o persoana. Daca faci tonglen pentru toti cei care simt furia sau frica sau orice altceva te copleseste pe tine insuti, poate ca amploarea practicii e suficient de mare. Dar poti merge chiar mai departe in toate aceste cazuri. Poti face tonglen pentru cei pe care ii consideri dusmani – cei care te ranesc sau care ranesc alte persoane. Fa tonglen pentru ei, gandindu-te ca sunt intr-o stare de confuzie si blocati, la fel ca persoana la care tii sau chiar la fel ca tine. Inspira durerea lor si apoi trimite-le usurare.

Tonglen se poate extinde la infinit. Pe masura ce efectuezi aceasta practica, compasiunea ta se amplifica firesc de-a lungul timpului, la fel si intelegerea faptului ca lucrurile nu sunt atat de solide cum credeai. Pe masura ce afectuezi practica, treptat, in ritmul propriu, vei fi surprins sa descoperi ca poti fi prezent tot mai mult pentru ceilalti, chiar si in asa-numitele situatii imposibile.

………………

Sursa: Pema Chodron – Cand totul se prabuseste in jurul tau

Curajul in salbaticie

Imagini pentru Brene brown curajul in salbaticie

Esti liber doar atunci cand iti dai seama ca nu apartii niciunui loc anume, ci tuturor – locul tau este pretutindeni. Pretul e mare. Recompensa e uriasa.

(Maya Angelou)

………………..

Daca-ti poti vedea calea asternandu-ti-se inainte, pas cu pas, stii ca nu e a ta. Propria cale se construieste cu fiecare pas pe care il faci. Asta o face sa fie a ta.

(Joseph Campbell)

……………

Lumea asta dezgustatoare, oamenii dezgustatori, guvernul dezgustator, totul e dezgustator…vremea e dezgustatoare… bla, bla, bla, absolut dezgustator. Suntem nervosi. E prea cald aici. E prea frig. Nu-mi place cum miroase. Persoana din fata e prea inalta, iar cea de alaturi e prea grasa.

Cineva s-a dat cu un parfum la care am alergie si … pur si simplu… of!

E ca si cum ai merge descult pe nisip incins, pe cioburi sau pe un camp cu spini. Ai picioarele goale si spui: „E prea greu. Ma doare, e groaznic, inteapa prea tare, durerea e teribila… e prea cald.” Dar ti-a venit o idee! Peste tot pe unde mergi vei asterne piele. In felul acesta nu te vor mai durea picioarele.

A asterne piele pe unde calci, ca sa acoperi durerea, e ca si cum ai spune: „Voi scapa de femeia aceasta, voi scapa si de omul acela. Imi voi crea temperatura potrivita, voi interzice parfumul si nicaieri nu va mai fi ceva care sa ma deranjeze. Voi scapa de tot, inclusiv de tantari, de peste tot din lume, si apoi voi fi un om foarte fericit si multumit.”

[Face o pauza.]

Radem, dar asta facem cu totii. Asa punem problema. Ne gandim ca daca am putea sa scapam de tot sau sa acoperim totul cu piele, durerea va disparea. Sigur, fiindca nu ne-am mai rani talpile. Logic, nu? Dar, de fapt, nu are nicio noima. Shantideva spunea: „De ce nu ti-ai inveli, pur si simplu, picioarele in piele?” Cu alte cuvinte, daca te incalti, poti sa mergi pe nisipul incins si pe cioburi si pe spini, fara sa te deranjeze. In concluzie, analogia e sa lucrezi cu propria minte, in loc sa incerci sa schimbi totul din jurul tau, iar astfel te vei linisti.

[Pema Chodron, discursul `This Lousy World’]

Sursa: Brene Brown – Curajul in salbaticie

Iubiri perfecte, relatii imperfecte I

pema-kind-heart

SA FII FERICIT

Aceasta practica simpla pentru extinderea blandetii iubitoare catre ceilalti este preluata din cartea Tonglen, de Pema Chodron, o calugarita budista din America.

Iata aici practica asa cum o descrie Pema Chodron:

Mergi pe strada, poate unul sau doua cvartale, cu intentia de a fi cat se poate de deschis catre oricine. Aceasta este o practica pentru a fi mai cinstit cu tine insuti si a fi mai disponibil din punct de vedere emotional fata de ceilalti. Pe masura ce mergi… ai sentimentul ca zona inimii si a pieptului iti sunt deschise. Cand treci pe langa oameni, ai putea chiar sa simti o legatura subtila intre inima ta si a lor, ca si cum ati fi legati printr-un fir invizibil. Ai putea sa gandesti „Sa fii fericit”, cand treci pe langa ei. Ideea principala este sa ai un sentiment de interconexiune cu cei pe care ii intalnesti.

Pema ne sfatuieste sa observam fara a judeca gandurile si sentimentele care apar pe masura ce trecem pe langa fiecare persoana. Observa orice sentiment: frica, aversiune, judecare, inchidere in sine sau deschidere. Fii binevoitor si nu judeca.

Poate fi o practica buna atunci cand descoperi ca judeci sau invinuiesti pe cineva. Lasa judecata sa fie o aducere aminte cand spui incet persoanei: „Sa fii fericit”. Acesta este un mare act de compasine fata de tine, pentru ca reduce imediat stresul interior.

 

Sursa: John Welwood – Iubiri perfecte, relatii imperfecte