Tag Archives: koestler

Soldatii zen

20180705_163214

De ce n-am avut religia japonezilor, care privesc sacrificiul pentru patrie drept binele cel mai mare? (Adolf Hitler)

 

La sfarsitul anilor 1950, jurnalistul si autorul Arthur Koestler a facut o calatorie in Orient si s-a intalnit cu cativa lideri spirituali. Relatarea calatoriilor sale a fost publicata in cartea The Lotus and the Robot. In ultimul capitol intitulat „The Stink of Zen”, Koestler se ocupa de problema amoralitatii zenului si merge pana la a-l critica pe Suzuki, invatatul zen care a facut cunoscuta practica zen publicului larg. El citeaza din lucrarea lui Suzuki, Zen and Japanese Culture:

„Zen este…extrem de flexibil prin faptul ca se adapteaza la aproape orice filosofie si doctrina morala, cu conditia sa nu-i fie afectata invatatura intuitiva. Poate fi gasit unit cu anarhismul sau fascismul, comunismul sau democratia, ateismul sau idealismul.”

Koestler a comentat ca acest pasaj „putea sa vina din partea unui jurnalist nazist cu o minte inclinata spre filosofie sau de la unul dintre calugarii zen care au devenit piloti sinucigasi”. Intalnirile cu invatatorii zen n-au facut decat sa-i intareasca ideea ca zen nu este deloc interesat de moralitate sau etica sociala. Cand a intrebat despre persecutia religiei in tarile totalitare sau despre camerele de gazare ale lui Hitler, raspunsurile au aratat in general o lipsa de interes in diferentierea faptelor bune de cele rele. El a considerat acest lucru „o toleranta lipsita de caritate” si s-a aratat sceptic cu privire la contributia pe care budismul zen putea s-o aiba in perioada postbelica la insanatosirea morala a Japoniei sau a oricarei alte tari.

In acest scurt capitol, Koestler a aratat cu degetul un fenomen de proportii inimaginabile. Patruzeci de ani mai tarziu, toata lumea a aflat ca „duhoarea zenului” a dominat Japonia in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial; Koestler avea dreptate.

Brian Victoria, preot zen si istoric al religiilor, a fost cel care a adus la lumina dovezile. El a aratat ca, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, militarii japonezi au folosit ideile si tehnicile de meditatie ale budismului zen si ca liderii budismului zen si-au exprimat explicit sprijinul pentru razboi. Verdictul lui Victoria a fost la fel de taios ca o sabie de samurai. Astfel, el a dezvaluit faptul ca aproape toti liderii budisti din Japonia erau sustinatori ferventi ai militarismului japonez. In consecinta, a sustinut istoricul, budismul zen a incalcat atat de profund principiile fundamentale ale budismului, incat n-ar mai trebui recunoscut ca expresie a Boddidharma. In contextul religios occidental, aceasta echivaleaza cu a afirma ca intr-o anumita perioada (sa spunem, in timpul Inchizitiei), Biserica Catolica nu a fost o expresie a invataturilor lui Hristos.

Victoria a dezvaluit metodic ca razboaiele si uciderile erau considerate manifestari ale compasiunii budiste, ale altruismului si devota mentului fata de imparatul Japoniei. Codul soldatilor, pe care toti trebuiau sa-l invete pe de rost in 1941, avea o sectiune intitulata „Conceptia despre viata si moarte” unde scria:

„Ceea ce stapaneste viata si moartea este spiritul semet al sacrificiului de sine pentru binele public. Trecand dincolo de viata si de moarte, fugi degraba sa-ti indeplinesti datoria. Istovindu-ti forta trupului si a mintii, gaseste cu calm bucuria de a trai in datoria eterna”.

Retorica violenta a extremismului religios este, probabil, universala, dar, in cazul budismului zen, culmea spirituala a acestuia – obtinerea altruismului iluminat – , a fost folosita in pregatirea soldatilor din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, care erau dispusi sa se sacrifice ca si cum vietile lor n-ar fi avut nicio importanta. Astfel, un maior ii sfatuia astfel pe soldati:

„[Soldatul] trebuie sa devina una cu superiorul lui. De fapt, trebuie sa devina superiorul acestuia. In  mod similar, el trebuie sa devina ordinul pe care il primeste. Cu alte cuvinte, eul sau trebuie sa dispara”.

Promisiunea vietii eterne pe care o fac crestinismul si islamismul este inlocuita la budisti cu ideea ca, devenind altruist, viata si moartea iti sunt nediferentiate. Nu mai ai nimic de pierdut murind pe campul de lupta dupa ce realizezi vacuitatea eului. Acest spirit este adanc inradacinat in budismul japonez, mergand pana in epoca samurailor. Takuan, un vestit maestru zen din secolul al XVII-lea, a scris:

„Sabia ridicata nu are vointa proprie, totul e vacuitate. Este ca lumina fulgerului. Omul  care e pe cale sa fie doborat este si el vacuitate, asa cum e cel care manuieste sabia. Niciunul dintre ei nu poseda o minte care sa aiba vreo substantialitate. Intrucat fiecare dintre ei este vacuitate si nu are minte, omul care loveste nu este om, sabia din mainile sale nu este sabie, iar acel „eu” pe cale sa fie doborat e ca si cum un vanticel de primavara ar fi spintecat de un trasnet”.

D.T.Suzuki a exprimat acelasi punct de vedere in secolul al XX-lea. El a comparat in mod elocvent folosirea de un maestru zen a sabiei cu producerea unei capodopere artistice. Desi maestrul zen nu are intentia de a provoca rau nimanui, inamicul apare si se face victima spadasinului iluminat, sugereaza Suzuki. E ca si cum sabia actioneaza fara un agent sau prin intermediul unui robot, daca vrem sa folosim o imagine mai putin poetica. Atunci nu mai e de mirare ca Hitlersi ceilalti nazisti au fost indragostiti de zen. Heinrich Himmler, comandantul trupelor SS, care era obsedat de idei ezoterice si trimisese experti in Tibet si India, credea ca toti militarii sai trebuiau sa actioneze cu „decenta”. Prin decenta el intelegea ca nu trebuiau sa fie atinsi de slabiciunea umana atunci cand priveau miile de cadavre asezate unul langa celalalt, asa cum cadeau in gropile comune din lagarele de concentrare. Dupa razboi, cand a fost  prins si interogat, nu a avut nici urma de o idee despre monstruozitatea actiunilor sale; asemenea unui maestru zen, parea indiferent.

Cand cartea lui Brian Victoria, Zen at War, a fost tradusa in japoneza, a avut un impact neprevazut. In loc sa incerce sa nege legaturile dintre budismul zen si militarism, mai multi maestri zen au recunoscut ca asa stateau lucrurile si si-au cerut scuze oficial. A fost o calatorie lunga pentru Victoria, care a fost hirotonit in 1964 preot zen deoarece credea ca budismul zen era lipsit de violenta care marcase religiile occidentale. Dar nu si-a pierdut credinta. El sustine principiile nonviolente ale budismului si neaga posibilitatea uciderii din compasiune, sustinand ca in nicio imprejurare un bodhisattva nu poate folosi in mod legitim violenta pana la punctul in care sa ia efectiv viata unei alte fiinte umane.

Totusi, asta ne lasa fara raspuns la o alta intrebare, nu mai putin dificila: Ce sa intelegem, cand un bodhisattva sau, in traditia zen, cineva care a atins satori si cu toate acestea comite acte violente, este acea persoana cu adevarat iluminata? Paradoxal, da. Dupa razboi, Suzuki, desi nu a retractat niciuna dintre lucrarile sale anterioare, a sustinut ca numai iluminarea nu este suficienta pentru a te face un preot zen responsabil. Un preot zen are de asemenea nevoie sa foloseasca discernamantul intelectual, deoarece iluminarea in sine este doar o stare a fiintei care nu poate distinge binele de rau.

Asta nu seamana cu ceea ce am fost obisnuiti sa auzim. In Orient, iluminarea este privita aproape ca sfintenia in Occident – oricine atinge o astfel de stare a fiintei este de asteptat sa fie o culme de altruism si de iubire. Adeptii isi venereaza invatatorii spirituali, tratandu-i adesea ca pe intruchipari vii ale nirvanei sau ale lui Dumnezeu. Ideea ca cea mai inalta realizare a dezvoltarii spirituale s-ar putea sa nu fie de ajuns pentru a distinge binele de rau este tulburatoare. Se profileaza doua ipoteze: fie iluminarea nu te face neaparat sa actionezi intr-o maniera lipsita de egoism sau pasnica; fie acele persoane pe care le credem iluminate nu sunt atat de sfinte cum par. Misticii din toate timpurile au avertizat cu privire la pericolul infatuarii spirituale. Theresa de Avila, o mistica spaniola crestina, a mers pana la a sugera ca nu trebuie sa ne incredem in bunatatea oamenilor sfinti care sunt inca in viata. In traditia crestina, comiti pacatul desertaciunii daca crezi ca esti sfant. In traditia budista, probabil ca ar fi o dovada ca maestrul cel lipsit de ego inca mai are sa se descotoroseasca de o parte din ego.

Sursa: Miguel Farias, Catherine Wikholm – Pilula Buddha