Tag Archives: budism

Meditatie creatoare II

20181122_140204

Nu exista cunoastere fara ignoranta, intrucat cunoasterea apare numai ca urmare a unei limitari a constiintei, a unei focalizari sau concentrari constand in excluderea tuturor elementelor irelevante ale „realitatii”, altfel spus pe un fond de „ignoranta”, de elemente voit neglijate. (…)

Cunoasterea nu consta in acumularea de fapte, ci in aptitudinea, mereu prezenta, de discernamant si percepere clara a esentei lucrurilor. Aceasta devine posibila numai daca le privim cu mereu alti ochi – ca si cum nu le-am fi vazut niciodata inainte – altfel spus din punctul de vedere al unei stiinte creatoare sau al unui vid receptiv creator care ne permite sa experimentam o dimensiune noua prin intermediul unui fenomen concret „cunoscut” sau al unei siuatii aparent familiare. (…)

Cunoasterea poate avea sens doar in raport cu ceva sau cu cineva, anume cu cunoscatorul. Dar acesta trebuie sa fie o individualitate, o constiinta centralizata, distincta de mediul inconjurator in pofida unei unitati esentiale care poate fi resimtita si experimentata atat de intens incat, dupa cum se spune, cunoscutul si cunoscatorul devin una.

Dar a deveni una nu inseamna a se dizolva unul in celalalt, a anihila polaritatea pe care se bazeaza atat cunoasterea cat si dragostea. Inseamna a depasi dualitatea in favoarea polaritatii, in care unitatea si diferentierea sunt la fel de prezente. Indragostitii nu sunt anihilati in actul prin care „devin una”, ei isi pierd doar simtul ego-ului; acesta din urma este rezultatul unui dezechilibru mental si emotional. Similar, individualitatea lui Buddha n-a fost anihilata in procesul iluminarii ori ca urmare a experientei universalitatii. El nici nu s-a „contopit cu infinitul”, nici nu s-a „dizolvat in Tot”, ci a dus o viata activa vreme de inca patruzeci de ani.

…………………..

Budistul tantric nu crede intr-o lume exterioara independenta si existand in mod separat. Lumea interioara si cea exterioara sunt urzeala si batatura aceleiasi tesaturi, in care firele tuturor fortelor si evenimentelor, ale tuturor formelor de constiinta si ale obiectelor acestora sunt impletite intr-o retea indestructibila de relatii infinite, reciproc conditionate. De aici cuvantul „tantra” (fir, tesatura, impletitura). Prin urmare, „realitatea nu este o stare fixa, ci o valoare apta sa creasca si ale carei grade depind de intensitatea experientei noastre”, dupa cum se exprima Martin Buber.

………………….

Stiind ca nu poate exista constiinta treaza fara continut si ca a opri activitatea gandirii e la fel de imposibil ca oprirea cursului unui rau, sadhaka tantric inlocuieste conceptele abstracte (sau pur „mentale”) si operatiunile logicii bivalente cu simbolurile creatoare si multidimensionale ale experientei traite. Prin urmare, lumea interioara si cea exterioara sunt transformate si unificate prin realizarea faptului ca acele calitati de baza ale individualitatii omenesti care ne leaga de existenta lumeasca (samsara) sunt totodata mijloacele eliberarii si ale iluminarii.

…………………….

Trebuie sa subliniem insa ca exista o foarte mare diferenta intre imaginatia creatoare si simpla visare cu ochii deschisi, care se complace in fantezii fara noima si in care mintea rataceste la suprafata semiconstientului. Imaginatia creatoare cladeste cu „caramizile realitatii”, la fel cum artistul foloseste materialele lumii fizice si posibilitatile psihicului sau. Aceasta se realizeaza pe o cale launtrica si plina de semnificatii, care cristalizeaza intr-o noua si unica expresie a realitatii – fie sub forma unei opere de arta, fie a unei constiinte transformate – un individ schimbat, care a luat cunostinta de un nou aspect al realitatii. Materialele fundamentale de care dispunem sunt elementele personalitatii noastre actuale. Este materia prima pe care trebuie s-o transformam intr-o suprema opera de arta: fiinta umana desavarsita, simbolul a ceea ce traieste in noi, ca arhetip al Omului Etern, chipul slavit al Iluminatului.

Chiar faptul ca Buddha (sau oricare dintre marii Iluminati ai omenirii) care posedau aceleasi calitati de baza (skandhas) ale existentei individuale ca si oricare alta fiinta omeneasca, au fost capabili sa le transforme in factori de iluminare, dovedeste ca acele insusiri care  pentru un neiluminat sunt sursa iluziilor si a erorilor in sirul nesfarsit de nasteri si morti (samsara), contin totodata elementele realitatii si mijloacele necesare eliberarii si iluminarii.

Daca putem vedea nirvana si samsara ca pe doua aspecte ale aceleiasi realitati, trebuie sa fim in stare sa vedem aceeasi polaritate si in skandhas, care, in ele insele, nu sunt bune sau rele, adevarate sau false, reale sau iluzorii, prielnice sau neprielnice, nirvanice sau samsarice, favorizand eliberarea sau creand legaturi. Totul depinde de ce facem noi din ele, de felul in care le folosim. Pentru aceia care si-au constientizat posibilitatile lor esentiale, skandhas nu mai constituie tendinte de auto-limitare si atasament egocentric; dimpotriva, ele devin chiar factorii care fac posibila dobandirea libertatii si a iluminarii. Acesta este motivul pentru care Buddha privea nasterea printre oameni ca pe cea mai buna dintre toate formele de existenta.

………………….

Meditatia presupune multe lucruri: inseamna aplecare catre interior; inseamna observatie calma, reflectie si constiinta de sine; mai inseamna sa fii constient de propria constiinta, sa devii un observator detasat al fluviului de ganduri, simtaminte, impulsuri si viziuni in necontenita schimbare, pana la recunoasterea naturii si a originii lor.

Dar acestia sunt doar primii pasi in meditatie. In stadiile mai avansate rolul nostru se schimba, de la un observator mai mult sau mai putin intelectual, la acela al experimentatorului unei realitati mai profunde, anume a sursei atemporale si universale a tuturor fenomenelor pe care le observam in contemplarea fluviului constiintei noastre si chiar in cele mai simple functiuni ale trupului, ca de pilda procesul respiratiei. Aceasta din urma poate fi un subiect de meditatie intrucat dezvaluie natura intima a vietii in miscarea ei alternativa spre interior si exterior, procesul continuu de a primi si a restitui, de a lua si a da inapoi, precum si legatura profunda dintre lumea dinauntru si cea din afara, dintre individ si Univers.

Pe de alta parte insa, intre si dincolo de cele doua miscari alternative – la punctul de rascruce dintre ele, ca sa spunem astfel – exista un moment de tacere, cand lumea interioara si cea exterioara coincid si devin una; atunci nu mai exista nimic care sa poata fi numit „interior” sau „exterior”. Clipa aceasta, cand timpul se opreste, golita de orice specificatii legate de timp, spatiu sau miscare, fara a inceta sa fie clipa unor potentialitatii infinite, reprezinta starea de „fiinta” pura, sau „fiintare”, pe care o putem exprima doar prin cuvantul sunyata, indicand sursa primordiala unde se afla originea tuturor lucrurilor. Este momentul atemporal  de dinaintea creatiei, sau, din punctul de vedere al individului, acel moment al receptivitatii pure care precede orice activitate creatoare.

…………….

Recunoscand faptul ca natura noastra este sunyata, ne dam seama ca ea nu difera in mod esential de natura tuturor celorlalte fiinte vii. Aceasta este „Intelepciunea Egalizatoare” sau „Intelepciunea Egalitatii”, prin care trecem de la atitudinea rece si detasata a unui observator la simtamantul uman cald al iubirii si compasiunii fata de toate fiintele vii. In Dhammapada aceasta egalitate esentiala cu ceilalti, a fost transformata in cheia de bolta a eticii budiste, atunci cand s-a spus ca „devenind egal cu ceilalti” sau ca „recunoscandu-te pe tine in ceilalti”, trebuie sa te feresti a le face rau altora. Reiese de aici ca in budism compasiunea nu se intemeiaza pe o superioritate morala sau mentala, cu inevitabila ei atitudine de condescendenta, ci pe  un sentiment al unitatii, asemeni cu al unei mame fata de copilul ei.

Sursa: Anagarika Govinda – Meditatie creatoare si constiinta multidimensionala

Soldatii zen

20180705_163214

De ce n-am avut religia japonezilor, care privesc sacrificiul pentru patrie drept binele cel mai mare? (Adolf Hitler)

 

La sfarsitul anilor 1950, jurnalistul si autorul Arthur Koestler a facut o calatorie in Orient si s-a intalnit cu cativa lideri spirituali. Relatarea calatoriilor sale a fost publicata in cartea The Lotus and the Robot. In ultimul capitol intitulat „The Stink of Zen”, Koestler se ocupa de problema amoralitatii zenului si merge pana la a-l critica pe Suzuki, invatatul zen care a facut cunoscuta practica zen publicului larg. El citeaza din lucrarea lui Suzuki, Zen and Japanese Culture:

„Zen este…extrem de flexibil prin faptul ca se adapteaza la aproape orice filosofie si doctrina morala, cu conditia sa nu-i fie afectata invatatura intuitiva. Poate fi gasit unit cu anarhismul sau fascismul, comunismul sau democratia, ateismul sau idealismul.”

Koestler a comentat ca acest pasaj „putea sa vina din partea unui jurnalist nazist cu o minte inclinata spre filosofie sau de la unul dintre calugarii zen care au devenit piloti sinucigasi”. Intalnirile cu invatatorii zen n-au facut decat sa-i intareasca ideea ca zen nu este deloc interesat de moralitate sau etica sociala. Cand a intrebat despre persecutia religiei in tarile totalitare sau despre camerele de gazare ale lui Hitler, raspunsurile au aratat in general o lipsa de interes in diferentierea faptelor bune de cele rele. El a considerat acest lucru „o toleranta lipsita de caritate” si s-a aratat sceptic cu privire la contributia pe care budismul zen putea s-o aiba in perioada postbelica la insanatosirea morala a Japoniei sau a oricarei alte tari.

In acest scurt capitol, Koestler a aratat cu degetul un fenomen de proportii inimaginabile. Patruzeci de ani mai tarziu, toata lumea a aflat ca „duhoarea zenului” a dominat Japonia in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial; Koestler avea dreptate.

Brian Victoria, preot zen si istoric al religiilor, a fost cel care a adus la lumina dovezile. El a aratat ca, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, militarii japonezi au folosit ideile si tehnicile de meditatie ale budismului zen si ca liderii budismului zen si-au exprimat explicit sprijinul pentru razboi. Verdictul lui Victoria a fost la fel de taios ca o sabie de samurai. Astfel, el a dezvaluit faptul ca aproape toti liderii budisti din Japonia erau sustinatori ferventi ai militarismului japonez. In consecinta, a sustinut istoricul, budismul zen a incalcat atat de profund principiile fundamentale ale budismului, incat n-ar mai trebui recunoscut ca expresie a Boddidharma. In contextul religios occidental, aceasta echivaleaza cu a afirma ca intr-o anumita perioada (sa spunem, in timpul Inchizitiei), Biserica Catolica nu a fost o expresie a invataturilor lui Hristos.

Victoria a dezvaluit metodic ca razboaiele si uciderile erau considerate manifestari ale compasiunii budiste, ale altruismului si devota mentului fata de imparatul Japoniei. Codul soldatilor, pe care toti trebuiau sa-l invete pe de rost in 1941, avea o sectiune intitulata „Conceptia despre viata si moarte” unde scria:

„Ceea ce stapaneste viata si moartea este spiritul semet al sacrificiului de sine pentru binele public. Trecand dincolo de viata si de moarte, fugi degraba sa-ti indeplinesti datoria. Istovindu-ti forta trupului si a mintii, gaseste cu calm bucuria de a trai in datoria eterna”.

Retorica violenta a extremismului religios este, probabil, universala, dar, in cazul budismului zen, culmea spirituala a acestuia – obtinerea altruismului iluminat – , a fost folosita in pregatirea soldatilor din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, care erau dispusi sa se sacrifice ca si cum vietile lor n-ar fi avut nicio importanta. Astfel, un maior ii sfatuia astfel pe soldati:

„[Soldatul] trebuie sa devina una cu superiorul lui. De fapt, trebuie sa devina superiorul acestuia. In  mod similar, el trebuie sa devina ordinul pe care il primeste. Cu alte cuvinte, eul sau trebuie sa dispara”.

Promisiunea vietii eterne pe care o fac crestinismul si islamismul este inlocuita la budisti cu ideea ca, devenind altruist, viata si moartea iti sunt nediferentiate. Nu mai ai nimic de pierdut murind pe campul de lupta dupa ce realizezi vacuitatea eului. Acest spirit este adanc inradacinat in budismul japonez, mergand pana in epoca samurailor. Takuan, un vestit maestru zen din secolul al XVII-lea, a scris:

„Sabia ridicata nu are vointa proprie, totul e vacuitate. Este ca lumina fulgerului. Omul  care e pe cale sa fie doborat este si el vacuitate, asa cum e cel care manuieste sabia. Niciunul dintre ei nu poseda o minte care sa aiba vreo substantialitate. Intrucat fiecare dintre ei este vacuitate si nu are minte, omul care loveste nu este om, sabia din mainile sale nu este sabie, iar acel „eu” pe cale sa fie doborat e ca si cum un vanticel de primavara ar fi spintecat de un trasnet”.

D.T.Suzuki a exprimat acelasi punct de vedere in secolul al XX-lea. El a comparat in mod elocvent folosirea de un maestru zen a sabiei cu producerea unei capodopere artistice. Desi maestrul zen nu are intentia de a provoca rau nimanui, inamicul apare si se face victima spadasinului iluminat, sugereaza Suzuki. E ca si cum sabia actioneaza fara un agent sau prin intermediul unui robot, daca vrem sa folosim o imagine mai putin poetica. Atunci nu mai e de mirare ca Hitlersi ceilalti nazisti au fost indragostiti de zen. Heinrich Himmler, comandantul trupelor SS, care era obsedat de idei ezoterice si trimisese experti in Tibet si India, credea ca toti militarii sai trebuiau sa actioneze cu „decenta”. Prin decenta el intelegea ca nu trebuiau sa fie atinsi de slabiciunea umana atunci cand priveau miile de cadavre asezate unul langa celalalt, asa cum cadeau in gropile comune din lagarele de concentrare. Dupa razboi, cand a fost  prins si interogat, nu a avut nici urma de o idee despre monstruozitatea actiunilor sale; asemenea unui maestru zen, parea indiferent.

Cand cartea lui Brian Victoria, Zen at War, a fost tradusa in japoneza, a avut un impact neprevazut. In loc sa incerce sa nege legaturile dintre budismul zen si militarism, mai multi maestri zen au recunoscut ca asa stateau lucrurile si si-au cerut scuze oficial. A fost o calatorie lunga pentru Victoria, care a fost hirotonit in 1964 preot zen deoarece credea ca budismul zen era lipsit de violenta care marcase religiile occidentale. Dar nu si-a pierdut credinta. El sustine principiile nonviolente ale budismului si neaga posibilitatea uciderii din compasiune, sustinand ca in nicio imprejurare un bodhisattva nu poate folosi in mod legitim violenta pana la punctul in care sa ia efectiv viata unei alte fiinte umane.

Totusi, asta ne lasa fara raspuns la o alta intrebare, nu mai putin dificila: Ce sa intelegem, cand un bodhisattva sau, in traditia zen, cineva care a atins satori si cu toate acestea comite acte violente, este acea persoana cu adevarat iluminata? Paradoxal, da. Dupa razboi, Suzuki, desi nu a retractat niciuna dintre lucrarile sale anterioare, a sustinut ca numai iluminarea nu este suficienta pentru a te face un preot zen responsabil. Un preot zen are de asemenea nevoie sa foloseasca discernamantul intelectual, deoarece iluminarea in sine este doar o stare a fiintei care nu poate distinge binele de rau.

Asta nu seamana cu ceea ce am fost obisnuiti sa auzim. In Orient, iluminarea este privita aproape ca sfintenia in Occident – oricine atinge o astfel de stare a fiintei este de asteptat sa fie o culme de altruism si de iubire. Adeptii isi venereaza invatatorii spirituali, tratandu-i adesea ca pe intruchipari vii ale nirvanei sau ale lui Dumnezeu. Ideea ca cea mai inalta realizare a dezvoltarii spirituale s-ar putea sa nu fie de ajuns pentru a distinge binele de rau este tulburatoare. Se profileaza doua ipoteze: fie iluminarea nu te face neaparat sa actionezi intr-o maniera lipsita de egoism sau pasnica; fie acele persoane pe care le credem iluminate nu sunt atat de sfinte cum par. Misticii din toate timpurile au avertizat cu privire la pericolul infatuarii spirituale. Theresa de Avila, o mistica spaniola crestina, a mers pana la a sugera ca nu trebuie sa ne incredem in bunatatea oamenilor sfinti care sunt inca in viata. In traditia crestina, comiti pacatul desertaciunii daca crezi ca esti sfant. In traditia budista, probabil ca ar fi o dovada ca maestrul cel lipsit de ego inca mai are sa se descotoroseasca de o parte din ego.

Sursa: Miguel Farias, Catherine Wikholm – Pilula Buddha

Omor din compasiune

Am dat peste o latura mai intunecata a budismului si mi s-a parut corect sa o evidentiez aici pentru a avea o perspectiva mai echilibrata. Credeam ca budismul zen este singurul fara prozelitism si cruciade. Se pare ca nu-i chiar asa… Si nu numai asta….

Preceptul budist al nonviolentei  i-a inspirat pe cei din tarile asiatice ce traiau sub influenta lui, astfel incat „de-a lungul marsului sau pasnic de 2500 de ani, nicio picatura de sange nu s-a varsat in numele lui Buddha”, dupa cum scrie Narada, un distins calugar si invatat srilankez.

Dar o privire fugara aruncata la stirile din tarile budiste pune la indoiala aceasta imagine pasnica. Sa incepem cu Sri Lanka. In 2013, grupuri de calugari organizau marsuri impotriva minoritatii musulmane; incepand din 1983, multi calugari budisti se implicasera in campanii militare impotriva unei factiuni separatiste din nordul statului Sri Lanka. In prima jumatate a secolului al XX-lea, calugarii s-au unit si au condus lupta pentru dobandirea independentei impotriva britanicilor. Cu doua mii de ani in urma, regele Duttagamani a purtat un razboi pentru restabilirea budismului in tara, „in care a folosit drept stindard o relicva a lui Buddha”. In mai 2013, la o mie de mile de Sri Lanka, in Birmania, gloate de budisti au ucis musulmani si au incendiat moschei; unui calugar birmanez, intemnitat pentru incitare la ura religioasa, ii place sa-si zica „Bin Laden din Birmania”.

In scurt timp am constatat ca aceste evenimente nu sunt exceptii de la regula. Desi le predica nonviolenta adeptilor sai, Buddha nu a incercat sa-i convinga pe regi sa adopte o pozitie pasnica. El a separat in mod clar apele neingaduindu-le fostilor soldati sa devina calugari si interzicandu-le adeptilor sai sa le predice soldatilor – violenta era inteleasa ca parte a vietii si n-a existat vreo incercare de eradicare a acesteia din lume. Efortul consta in incercarea de a o tine sub control la calugarii budisti. Dar nici acest lucru nu a reusit pe deplin. Asa cum crestinismul si-a dezvoltat teoria „razboiului drept” – potrivit careia, dupa cum afirma Sfantul Augustin, razboiul putea fi un instrument de justitie divina impotriva rautatii – budismul a ajuns sa-si elaboreze propria teorie a uciderii din compasiune. Un text scris in secolul al IV-lea, intitulat „Discurs despre etapele practicii yoga”, sustine ca, in anumite imprejurari, chiar si unei persoane iluminate ii este ingaduit sa ucida din compasiune.

„Daca un bodisattva intalneste o persoana haina care e pe cale sa ucida mai multi oameni…isi spune: Daca ucigand acest bandit ajung in iad, ce conteaza? Trebuie sa nu-l las pe el sa ajunga in iad! Atunci bodisattva…il ucide, simtind atat oroarea crimei, cat si compasiune pentru acea persoana. Procedand astfel, nu comite niciun pacat; in schimb, va fi binecuvantat”.

Buddha insusi a povestit ca, intr-o viata anterioara, omorase din compasiune.

…………..

In personalitatea psihopatului, exista un fel de indiferenta sau amoralitate legata de ucidere. Desi, la suprafata, aceasta pare sa fie exact opusul a ceea ce practica budista cauta sa realizeze, ceva similar cu aceasta indiferenta emotionala apare in unele texte budiste. Una dintre invataturile esentiale ale budismului este cea a vacuitatii: eul este in ultima instanta ireal, asa incat bodhisattva care ucide cunoscand pe deplin vacuitatea eului nu ucide pe nimeni; atat eul ucigasului, cat si eul celui ucis nu sunt cu nimic mai mult decat o iluzie.

In Nirvana sutra gasim povestea unui print care isi ucide tatal, pe rege, ca sa se poata urca pe tronul acestuia. Impovarat de remuscari, se duce la Buddha sa-i ceara sfatul. Buddha il determina sa inteleaga ca nu este responsabil de ucidere din doua motive. Mai intai, regele a fost ucis drept consecinta a karmei sale, intr-o viata anterioara ucisese un om sfant. In al doilea rand, si cel mai important, Buddha afirma irealitatea uciderii:

– Marite rege, e ca ecoul unei voci in vaile muntilor. Ignorantul crede ca este o voce reala, dar inteleptul stie ca nu e. Uciderea este la fel. Prostul crede ca e reala, dar Buddha stie ca nu este.

Un alt text budist (Jueguan lun) reflecta ideea vacuitatii uciderii; daca o comiti ca si cum ar fi fost un act spontan al naturii, atunci nu esti responsabil de ea.

„Focul din tufisuri arde muntele; uraganul frange copacii; o stanca prabusita omoara animalele salbatice; paraiele din munti ineaca insectele. Daca un om poate sa-si faca mintea asemenea [acestor forte], atunci, cand intalneste un alt om, il poate ucide fara probleme.”

Aceasta idee este confirmata de diferite alte texte. Daca te afli intr-o stare a mintii altruista si detasata, poti sa faci orice, chiar „sa te bucuri de cele cinci placeri senzuale cu libertate fara limite” (dupa cum explica Upalipariprccha), intrucat actiunile tale nu vor avea consecinte karmice negative. Cu alte cuvinte, acei bodhisattva nu sunt responsabili moral pentru actiunile lor deoarece actioneaza fara sa fie interesati personal. Al cincilea Dalai Lama a folosit acest argument ca sa justifice violenta regelui mongol Gushri Khan, care, in anii 1630 si 1640 a unificat prin mijloace violente o mare portiune a Tibetului si i-a convertit pe localnici la budism. Al cincilea Dalai Lama glorifica aceste fapte deoarece  regele mongol era o emanatie „a lui Vajrapani, bodhisattva reprezentand puterea yoghina perfecta”, care a realizat vacuitatea si „va radia 100 de raze de lumina in zece directii”.

Ideea potrivit careia budismul, spre deosebire de alte religii, nu i-a fortat pe oameni sa se converteasca, dar „a pacificat” noile tinuturi in care s-a raspandit este de asemenea un mit. Asa cum crestinii si musulmanii au transformat templele pagane in biserici si moschei si au respins ideile animiste ca fiind eretice, ceva similar s-a intamplat si cu budismul. Practicile samanice au fost interzise in Mongolia inca din secolul al XVI-lea, figurinele spirituale au fost arse si inlocuite cu imagini budiste ale acelui Mahakala cu sase brate. Cei care au continuat sa practice riturile samanice au fost supusi la pedepse brutale sau au fost executati. Aceste acte erau justificate datorita statutului spiritual al conducatorilor, care erau recunoscuti ca Buddha vii, avand o virtute si o intelepciune desavarsita si fiind inzestrati cu o compasiune nepartinitoare. Legile mongole reglementau privilegiile clerului budist si pedepsirea oricarui atac asupra manastirilor in functie de clasa sociala a faptasului: daca era nobil, pedeapsa era exilul, daca era om de rand, crestea probabilitatea sa fie pedepsit cu moartea.

Dupa cum sugereaza Bernard Faure, profesor la Universitatea Columbia, convertirea fortata era uneori vizibila in mod brutal in imagistica religioasa. In cazul Tibetului, exista mitul potrivit caruia primul sau rege budist a reusit sa supuna diavolita care stapanea tinutul tintuind-o in cuie la sol. Cel mai sfant dintre locurile budismului tibetan, templul Jokhang din Lhasa, este cunoscut in mod simbolic drept cuiul care a fost infipt in vaginul diavolitei. „Imagistica violului”, scrie Faure, „cu greu ar putea fi mai explicita”.

Demonizarea, dezumanizarea si discriminarea sociala a rivalilor pare sa fie la fel de raspandita in budism ca in alte credinte. Intr-un text sacru folosit adesea de actualul Dalai Lama (Kalachacra-tantra), batalia finala a lumii va avea loc intre budisti si eretici; ereticii sunt identificati ca musulmani.

In Thailanda, budismul a trebuit sa gestioneze alte clase de inamici. In 1976, un calugar de frunte a declarat intr-un interviu ca „uciderea comunistilor nu este un pacat”. Iata care erau motivele lui:

„Mai intai, uciderea comunistilor nu este cu adevarat ucidere; in al doilea rand, se sacrifica binele mai mic pentru binele mai mare; in al treilea rand, intentia nu este de a ucide, ci de a proteja tara; in al patrulea rand, Buddha a ingaduit uciderile”.

Si a ajuns la urmatoarea concluzie: „Intentia noastra nu este sa ucidem fiinte omenesti, ci sa ucidem monstri. Aceasta este datoria tuturor thailandezilor”.

Aceasta declaratie iesita din comun nu a  aparut din senin. In Thailanda, ca si in alte tari asiatice, statul isi protejeaza religia budista, iar calugarii budisti protejeaza statul thailandez. Templele thailandeze sunt folosite ca baze militare, iar unii soldati sunt hirotoniti calugari, fiind cunoscuti drept „calugari militari”, si una dintre principalele lor indatoriri este sa protejeze, folosind la nevoie si violenta, templele budiste.

Toate acestea erau lucruri noi pentru mine. Citisem carti despre spiritualitatea orientala si meditatie inca din adolescenta, dar nu intalnisem niciodata nici cea mai indepartata sugestie ca budismul este similar altor religii cand trebuia justificata folosirea mijloacelor violente. Daca si calugarii budisti, si invatatorii iluminati pot fi violenti fata de altii, de ce ar fi diferiti practicantii occidentali ai meditatiei? Ajungeam la concluzia ca meditatia e doar un proces: poate sa ascuta atentia, sa linisteasca gandurile si anxietatea, sa  creasca emotiile pozitive fata de noi insine si fata de altii si, in extremis, poate sa duca la o modificare profunda a identitatii noastre – un fel de anihilare extatica a egoului. Dar cu un tip gresit de motivatie si fara reguli etice clare, chiar acel altruism spiritual poate sluji tot felul de scopuri malefice. Asta s-a intamplat cu budismul japonez nu cu mult timp in urma.

Sursa: Miguel Farias, Catherine Wikholm – Pilula Buddha

Virtuti si nonvirtuti

zen buddhism

In traditia budista  se vorbeste despre zece nonvirtuti care trebuie abandonate si zece virtuti care trebuie amplificate.

Exista trei nonvirtuti legate de corp:

  • Uciderea
  • Furtul
  • Comportamentul sexual neadecvat

Exista patru nonvirtuti in vorbire:

  • Minciuna
  • Calomnia
  • Cuvintele dure
  • Barfa

Si trei in gandire:

  • Lacomia
  • Reaua-vointa
  • Perspectiva gresita

Cele zece virtuti contrasteaza cu aceste non-virtuti, incepand cu acestea trei fizice:

  • Sa protejezi viata
  • Sa respecti bunurile celorlalti
  • Sa utilizezi sexualitatea in mod intelept si fara abuzuri

Cele patru virtuti in vorbire:

  • Sa spui adevarul
  • Sa mediezi conflictele celorlalti
  • Sa folosesti cuvinte blande
  • Sa vorbesti numai cand ai ceva de spus

Si cele trei virtuti in gandire:

  • Sa fii multumit
  • Sa ai o atitudine care sa ii ajute pe ceilalti
  • Sa renunti la perspectivele gresite.

M-au pus pe ganduri. Atat de simplu si, totusi, atat de greu… dar, de ce nu?