Calea spiritualitatii I

20200110_103833

Planuri suprapuse

La finalul cartii mele despre fericire, imi prezentam teoria depre planurile suprapuse. Spuneam, in acel scurt text, ca dezvoltarea persoanelor este inevitabila, ca traim invatand, ca este ceva care ne place, ne este de folos si ne face bine. Sugeram deja in acel moment ceea ce, dupa zece ani, spun in alt mod:

A invata este un lucru, si a creste e altul.

Doua concepte la fel de inrudite si la fel de diferite ca:

A implini niste ani si a se maturiza.

A citi mult si a sti.

A intelege si a trai.

Pentru ca a creste, o spun azi din nou, inseamna sa schimbi planul.

Cred in continuare, ca si atunci, ca daca numim plan nivelul nostru de existenta, fiecare a inceput sa-l exploreze devenind constient ca, in multe feluri, comparandu-ne sau nu cu ceilalti, la inceput am fost numai un punct minuscul, in stanga jos fata de planul nostru prezent (sau cel putin asa ne simteam). Un fel de „nimic” aproape de realitatea in care se conturau ceilalti si mediul nostru inconjurator.

Provocati de aceasta perspectiva, cei mai nelinistiti, mai intai, apoi ceilalti am presupus ca e mult de mers daca doresti cu adevarat sa pornesti pe drumul cresterii.

Dupa ce am luat aceasta decizie, cu mai multa sau mai putina vehementa si cu mai mult sau mai putin succes, am inceput sa avansam spre punctul de sus, parcurgand planul, cunoscandu-l si invatand sa gestionam fiecare contingenta.

La inceput, dintr-un salt si fara escala, cel putin pana la prima cadere (cea care ne-a adus iarasi la inceput). A fost o lovitura dureroasa pentru ego-ul nostru sa aflam ca, pentru a continua, trebuia sa o luam de la capat… dar am facut-o.

Si am invatat astfel ca drumul spre punctul de sus trebuie parcurs esalonat, doi pasi inainte, unul inapoi; trei pasi inainte, unul sau doi inapoi.

Toti am inceput de acolo, simtindu-ne uneori un graunte de nisip fara insemnatate intr-un cosmos de neatins. Apoi, cu rabdare, efort, grija si renuntare, am parcurs, parcurgem si vom parcurge intregul drum al planului nostru, in sensul de crestere, in directie ascendenta.

Intr-o zi, mai devreme sau mai tarziu, se va intampla.

Intr-o zi, vom ajunge sus, in locul cel mai inalt.

Si ne dam seama pe deplin ca am reusit ceva important. Si ne dam seama ca este bine, foarte bine, sa fim aici.

Ceilalti, care isi parcurg propriile rute in acelasi plan, poate ceva mai jos, ne privesc. Si ei percep reusita noastra: ati ajuns sus. Unii zambesc, altii aplauda. Ne privesc din nou. Ne cauta, ne gasesc, ne admira. Multi intreaba, fara rautate: Cum ati ajuns? Ce bine! Cum ati reusit?

Am fi vrut sa raspundem, dar ne dam seama ca intrebarea e retorica, iar raspunsul, in realitate, inutil, cel putin pentru ei… . Si, fara indoiala, atitudinea lor, a tuturor, ne obliga sa privim in urma si ne indeamna sa revizuim tot ce am indurat, am suferit si am pierdut pe traseu, iar atunci ne dam seama ca trecutul merita efortul, daca acesta este pretul pentru a ne afla aici; nu atat pentru a-i maguli pe acestia, cat pentru a sti in ce masura suntem mai departe si mai buni decat la inceput, cand nu eram nimic.

Si timpul trece…

Si dupa ce ai parcurs o data si inca o data fiecare punct al planului, iti dai seama ca nu poti ramane aici, nemiscat pentru totdeauna. Te duci si vii, de fiecare data cu mai multa usurinta; controlezi si manipulezi tot planul, domini si rezolvi fiecare dificultate, de fiecare data cu mai multa arta, de fiecare data mai rapid…

Ceilalti sarbatoresc infierbantati cand, cu voie sau fara voie, ne lovim cu capul de tavan…

Si atunci vine marele moment, insotit de o durere din ce in ce mai mare de gat, dupa ce ne-am strivit capul de partea cea mai inalta a planului: faptele de eroism si aplauzele incep sa ne plictiseasca si incepem sa ne pierdem interesul de a fi in acest loc invidiat.

Este momentul in care faci marea descoperire.

In tavan exista un loc de acces ascuns. Un fel de usa-trapa care iese din plan si se deschide in sus. O deschizatura care nu se vedea de la distanta, care se vede numai cand esti acolo sus, la limita maxima, acolo, cu capul lipit de tavan.

Atunci deschizi usa… putin… si privesti…

Usa da in alt plan, despre care nu am auzit niciodata.

Nu ne-am gandit niciodata ca acest plan, in care ne-am miscat dintotdeauna, nu este singurul.

Si scoti capul. Si iti dai seama ca planul la care ajungem este la fel de mare ca acesta sau mai mare. Stim, din ce am invatat, ca am putea trece si continua sa urcam, sa exploram si sa crestem, dar intuim pe buna dreptate ca, daca vom face acest lucru, nu vom putea sa ne intoarcem, ba chiar mai mult, stim, fara sa ne dam seama cum am aflat, ca nu putem lua pe nimeni cu noi. Este clar: fiecare poate trece singur, cand e momentul potrivit pentru el, care nu este acesta, pentru ca acesta este momentul nostru, numai al nostru.

Este dureros sa te gandesti sa lasi totul in urma si sa continui de unul singur.

-Va astept…, asa vom merge mai departe impreuna…, promite cineva, fara ca ei sa inteleaga ce vrem sa spunem.

Dar timpul se dilata, ne doare gatul si oboseala devine insuportabila.

Si totul isi piede sensul si importanta.

Pana cand intr-o zi, in mod neasteptat, aproape dintr-odata, am trecut de partea cealalta a usii si, asa cum presupuneam, aceasta se inchide si ne lasa in singuratatea noului plan.

Odata ajunsi in partea cealalta, asa cum ni s-a mai intamplat in alte momente si in alte situatii, ne dam seama ca am putea decide sa ramanem unde eram de la inceput sau sa avansam, dar ceea ce nu putem face cu siguranta este sa revenim de unde am plecat.

Multi dintre cei care au ramas in planul anterior cred ca suntem un model de urmat, ne povestesc ce probleme au si asculta cu atentie ce le raspundem. Si nu este un merit, este o intamplare.

Altii se supara si ne critica, fara vreun motiv anume. Si nu acesta este lucrul cel mai dureros.

Cel mai mult doare ca nimeni dintre cei care pana ieri ne-au fost tovarasi de drum nu poate intelege pe deplin ce simtim…

Imediat ce am ajuns in noul plan, avem o stranei senzatie de deja-vu.

Din nou esti aici, jos, in colt…

Din nou singur…

Din nou temator, si uneori disperat…

Ne simtim din nou mici si neinsemnati, desi acum suntem „oarecum mai constienti”, cu amintirea de a fi fost ghidul altora, un maestru, un idol.

Ei aplauda din ce in ce mai mult, dar aproape ca nu se aud din noul plan; poate acum nu mai avem nevoie de atata recunoastere,nici de atata apreciere.

Ei nu stiu, dar este sigur ca noi deja nu mai suntem aceiasi.

………………….

Sursa: Jorge Bucay – Calea spiritualitatii

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s