Cusca de sticla II (GPS)

20190329_081902

Citind urmatoarele fragmente mi s-au aprins multe beculete. Sentimentul acela de “Da, mai! Asa si este!” Aveam suspiciunile si constatarile mele dinainte referitoare la folosirea indelungata a sistemului GPS si a Google Maps, dar nu credeam ca cineva le-a luat in serios si a facut chiar studii asupra lor.

Concluzia: pentru sanatatea dvs. folositi cat puteti harta pe hartie si calatoriti constient. 😉

……………………………………………………….

Dispozitivele GPS si celelalte aparate automate de cartografiere si indicatii de drum sunt doar cele mai recente din setul nostru de instrumente de navigare. Dar ele vin si cu semnificatii noi, ingrijoratoare. Instrumentele anterioare de navigatie, mai ales cele disponibile oamenilor obisnuiti, erau simple ajutoare. Erau construite pentru a le oferi calatorilor o perceptie mai buna asupra lumii din jurul lor – ascutindu-le simtul directiei, oferindu-le avertizari, evidentiind reperele apropiate si alte puncte de orientare si, in general, ajutandu-i sa se pozitioneze geografic, in medii familiare ori straine. Sistemele de navigatie prin satelit pot face toate aceste lucruri, ba chiar mai mult, dar nu sunt concepute sa ne sporeasca implicarea in mediul inconjurator. Ele sunt concepute pentru a ne elibera de nevoia unei astfel de imersiuni. Preluand controlul asupra mecanicii navigatiei si reducandu-ne rolul la o simpla urmare a indicatiilor de rutina – „fa stanga in 500 de metri, la prima iesire, apoi fa la dreapta si mergi inainte” – sistemele, fie ca ruleaza pe un bord, un smartphone ori un aparat GPS, ne izoleaza de mediul din jurul nostru. Dupa cum a scris o echipa de cercetatori de la Universitatea Cornell intr-un studiu din 2008, „avand un GPS, nu mai trebuie sa stii unde esti si unde este destinatia ta, nu mai trebuie sa te uiti dupa repere pe drum sau sa ceri ajutorul oamenilor din masina sau din afara ei”. Automatizarea calatoriilor serveste „drept inhibitor al procesului de experimentare a lumii fizice prin navigarea ei”.

Asa cum se intampla atat de des cu gadgeturile si serviciile care ne usureaza viata, am sarbatorit sosirea aparatelor GPS ieftine. Jurnalistul David Brooks, de la The New York Times, a vorbit in numele foarte multor oameni de rand, intr-un editorial din 2007 numit „The Outsourced Brain”, a laudat sistemul de navigatie de pe noua sa masina: „Mi-am creat rapid un atasament romantic fata de GPS-ul meu. Ma linistea vocea feminina calma, cu un usor accent anglofon. Ma simteam linistit si in siguranta urmarindu-i linia albastra de drum de pe ecran”. „Zeita GPS l-a eliberat” de stravechea „corvoada” a navigarii. Cu toate acestea, a marturisit fara placere ca emanciparea oferita de muza sa din bord avea si un cost: „Dupa cateva saptamani, mi-am dat seama ca nu mai puteam ajunge nicaieri fara ea. Orice calatorie, oricat de putin iesita din comun, incepea cu mine tastand adresa in sistemul ei, urmarindu-i apoi orbeste comenzile venite prin satelit. Am descoperit ca imi pierdeam toate urmele de cunostinte geografice”. Pretul comoditatii era, potrivit lui Brooks, pierderea „autonomiei”. Zeita se dovedea a fi si o sirena.

Noi vedem in hartile computerizate niste versiuni interactive, high-tech ale hartilor pe hartie, dar e o presupunere gresita. Este o alta manifestare a mitului substitutiei. Hartile traditionale ne ofera context. Ne ofera o vedere de ansamblu a zonei si ne cer sa ne aflam singuri pozitia, apoi sa planificam sau sa vizualizam cea mai buna ruta catre urmatoarea noastra oprire. Da, necesita munca – asa cum fac uneltele bune – , dar efortul mental ne ajuta mintea sa isi creeze propria harta mentala a zonei. Studiile arata ca citirea unei harti ne intareste simtul geografic si abilitatile de navigare in moduri care ne fac sa ne descurcam mai usor chiar si atunci cand nu avem o harta in mana. Fara sa ne dam seama, ne bazam pe amintirile subconstiente ale hartilor pe hartie atunci cand ne orientam intr-un oras sau cand incercam sa ne dam seama incotro s-o apucam pentru a ajunge la destinatie. Intr-un experiment revelator, cercetatorii au descoperit ca simtul de orientare al oamenilor este cel mai ascutit atunci cand stau cu fata inspre nord – inspre care sunt orientate si hartile. Hartile pe hartie nu ne duc doar dintr-o parte in alta; ne invata cum sa gandim despre spatiul pe care il traversam.

Hartile generate pe computerele legate la sateliti sunt diferite. Ele ne ofera de obicei informatii spatiale sarace si doar cateva indicii de navigatie. In loc sa ne ceara sa aflam singuri unde suntem intr-o anumita zona, un dispozitiv GPS ne plaseaza in centrul hartii apoi face lumea sa circule in jurul nostru. In aceasta parodie miniaturizata a universului precopernican, ne putem misca fara sa trebuiasca sa stim unde suntem, unde am fost sau in ce directie ne indreptam. Ne trebuie doar o adresa ori o intersectie, numele unei cladiri ori al unui magazin, pentru a porni calculele aparatului. Julia Frankenstein, un psiholog cognitiv german care studiaza simtul de orientare al mintii umane, crede ca, „pe masura ce ne bazam mai mult pe tehnologie pentru a calatori, cu atat mai putin ne construim hartile cognitive”. Deoarece sistemele de navigatie computerizate ne ofera „doar informatiile esentiale pentru ruta, fara contextul spatial al intregii zone”, explica ea, creierele noastre nu primesc materialele brute necesare pentru construirea unor amintiri bogate despre acele locuri. „Dezvoltarea unei harti cognitive din aceste informatii reduse este ca si cum ai incerca sa scrii un intreg musical doar din cateva note.”

Si alti cercetatori sunt de acord. Un studiu britanic a descoperit ca soferii care folosesc harti pe hartie si-au dezvoltat amintiri mai puternice despre rutele si reperele de pe drum decat cei care au depins de instructiunile pas cu pas ale sistemelor prin satelit. Dupa terminarea unei calatorii, cei care folosisera hartile traditionale puteau desena diagrame mai precise si mai detaliate ale rutelor. Concluziile raportate de cercetatori „ofera dovezi puternice ca folosirea unui sistem de navigatie auto va avea un impact negativ asupra formarii hartilor cognitive ale soferilor”. Un studiu pe soferi realizat la Universitatea din Utah a descoperit indicii privind „orbirea atentiei” utilizatorilor de GPS, care le-a impiedicat „performanta orientarii” si capacitatea de a-si forma amintiri vizuale despre imprejurimi.

…………………..

Chiar daca nu mai avem un interes cultural in conservarea talentelor de navigare, mai avem un interes personal. Suntem, in esenta, creaturi ale pamantului. Nu suntem puncte abstracte dintr-o linie albastra subtire pe ecranul unui computer. Suntem fiinte reale, in corpuri reale, in locuri reale. Invatarea unui loc necesita efort, dar ne aduce implinire si cunoastere. Ne ofera un sentiment de realizare personala si autonomie, precum si un sentiment ca apartinem unui loc, ca suntem acasa, nu doar in trecere. Fie ca este practicata de un vanator de reni pe o banchiza, fie de un vanator de reduceri pe o strada urbana plina cu magazine, abilitatea de a ne gasi drumul ne duce de la alienare la atasament. Poate ca suradem ironic cand ii auzim pe oameni ca vor „sa se regaseasca”, dar aceasta figura de stil, oricat de goala si uzata ar suna, reflecta sentimentul nostru ca raspunsul la intrebarea Cine suntem? este legat de raspunsul la intrebarea Unde suntem?. Nu putem extrage sinele din mediul inconjurator, cel putin nu fara a lasa in spate ceva important.

Un dispozitiv GPS, care ne permite sa ajungem din punctul A in punctul B cu cel mai mic efort si fara bataie de cap, ne poate usura viata, ba chiar rasfata cu o amorteala fericita, dupa cum sugereaza David Brooks. Dar ceea ce ne fura, atunci cand apelam la el prea des, sunt bucuria si satisfactia intelegerii lumii din jurul nostru – si de a o face parte din noi. Tim Ingold, antropolog de la Universitatea din Aberdeen din Scotia, face o distinctie intre doua moduri foarte diferite de a calatori: calatoria si transportul. Calatoria, explica Ingold, este „modalitatea umana fundamentala de a exista in lume”. Cufundat in peisajul din jurul sau, in armonie cu textura si elementele sale, calatorul se bucura „de o experienta a miscarii in care fiecare actiune si perceptie sunt intim cuplate”. Calatoria devine „un proces continuu de crestere si dezvoltare, de autoreinnoire”. De cealalta parte, transportul este „orientat esential catre destinatie”. Nu este un proces de descoperire „pe parcurs a unui stil de viata”, ci doar „o transportare peste distante, dintr-un loc in altul, a oamenilor si bunurilor intr-un fel care le lasa natura neschimbata”. In transport, calatorul nu se misca in niciun mod semnificativ. „In schimb, el este mutat, devenind pasager in propriul sau corp”.

Calatoria este mai dezordonata si mai putin eficienta decat transportul, de aceeea a si devenit o tinta pentru automatizare. „”Daca ai un telefon mobil cu Google Maps, te poti duce oriunde pe planeta, increzator ca iti putem da indicatii sa ajungi oriunde vrei, usor si in siguranta”, spune Michael Jones, director in departamentul de cartografie a companiei Google. Drept rezultat, afirma el, „niciun om nu se va mai simti ratacit vreodata”. Suna foarte atragator, ca si cum s-ar fi rezolvat pentru totdeauna o problema esentiala a existentei noastre. Si se potriveste cu obsesia din Silicon Valley de a folosi software-ul pentru a scoate „frecusul” din viata oamenilor. Dar cu cat te gandesti mai mult la asta, cu atat realizezi ca a nu te confrunta niciodata cu posibilitatea de a te rataci inseamna a trai intr-o stare de dislocare perpetua. Daca nu mai trebuie niciodata sa te ingrijorezi ca nu stii unde esti, atunci nici nu mai trebuie sa stii unde esti. Inseamna a trai intr-o stare de dependenta, priponit de telefonul tau si de aplicatiile sale.

Problemele produc agitatie in viata noastra, dar aceasta poate actiona ca un catalizator, impingandu-ne catre o constiinta si o intelegere mai profunda a situatiei noastre. „Cand ocolim, prin orice mijloace, solicitarea pe care un loc o exercita asupra noastra de a ne gasi drumul prin el”, observa scriitorul Ari Schulman in eseul sau „GPS and the End of the Road”, publicat in 2011 in New Atlantis, ajungem sa inchidem anticipat „cea mai buna intrare pe care o avem in acel loc – si, prin extensie, de a fi cu adevarat undeva”.

………….

Este posibil ca simtul de orientare al creierului – modalitatea sa straveche si complicata de a stabili si inregistra miscarile prin spatiu – sa fie alfabetul evolutionist al memoriei.

Devine insa infricosator ceea ce se poate intampla atuni cand acest alfabet este sters. Simtul nostru spatial tinde sa se deterioreze pe masura ce imbatranim, iar in cazurile cele mai grave, il pierdem complet. Unul dintre primele si cele mai handicapante simptome ale dementei, inclusiv Alzheimer, este degenerarea hipocampului si a cortexului entorhinal, avand drept consecinta pierderea memoriei de localizare. Victimele incep sa uite unde sunt.

………………………

Sursa: Nicholas Carr – Capcana de sticla-automatizarea si noi

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s