Calugarul si filozoful I

20190319_220813

O carte absolut delicioasa dupa parerea mea. Contine convorbirile din 1997 din Nepal si Paris dintre tata, Jean-Francois Revel (filozof, intelectual de marca si agnostic declarat) si fiu, Matthieu Ricard (doctor in biologie, discipol si interpret al lui Dalai Lama, „cel mai fericit om din lume”). Lamureste multe aspecte ale budismului pe care le gasisem disparate si plantate de-a gata in alte parti, dar si multe alte aspecte legate de ciocnirea Occidentului cu Orientul dpdv cultural, social, politic, filozofic, stiintific.

Pe de alta parte, cand citesti din 3 surse separate, consecutive, in decurs de 3 saptamani, despre documentarele lui Arnaud Desjardins…te uiti la ele. 🙂 Aceasta este una din surse, celelalte doua sunt Calea inimii si Inima deschisa, minte deschisa. Matthieu spune ca documentarele aparute atunci au fost cateva din scanteile esentiale care l-au facut sa renunte la o cariera in stiinta pentru a se cauta pe sine in budism. Unul din documentare aici.

Iata cateva fragmente din carte:

………………

M: Descoperisem totusi, in prezenta sa, prin intuitie, unul dintre fundamentele relatiei dintre maestru si discipol: punerea in armonie a propriului spirit cu cel al maestrului. Se numeste „a-ti amesteca spiritul cu cel al maestrului”, spiritul maestrului fiind „cunoasterea”, iar al nostru, confuzia. Este vorba deci, datorita acestei „uniuni spirituale”, despre trecerea de la confuzie la cunoastere. Aceste demers pur contemplativ constituie unul dintre punctele cheie ale practicarii budismului tibetan.

…………..

M: N-as putea sa compar interesul cercetarii stiintifice cu cel al cautarii spirituale, care-ti ofera o satisfactie, o bucurie permanenta – ai impresia ca esti o sageata care zboara intins spre tinta sa; fiecare clipa este pretioasa, folosita in cel mai bun mod cu putinta.

…….

M: Cum am descoperit si perceput treptat budismul? Este el o religie? Este o forma de intelepciune, o metafizica? Aceasta intrebare ii este adresata frecvent lui Dalai Lama, care raspunde cu umor: „Bietul budism! Iata-l respins de credinciosi, care spun ca este o filozofie atee, o stiinta a spiritului, si de filozofi, care nu-l claseaza printre filozofii, ci il alatura religiilor. Budismul nu are deci nicaieri drept de cetate. Dar, adauga Dalai Lama, poate ca tocmai aceasta situatie  il plaseaza in pozitia privilegiata care-i permite sa arunce un pod intre religii si filozofii.” In esenta, as spune ca budismul este o traditie metafizica din care emana un tip de intelepciune aplicabila in orice moment al existentei si in orice circumstanta.

De fapt, budismul nu este o religie, daca prin religie intelegem aderarea la o dogma care trebuie acceptata printr-un act de credinta oarba, fara a fi nevoie sa descoperim noi insine adevarul. Dar daca luam in considerare una dintre etimologiile cuvantului religie, care este „ceea ce leaga din nou”, budismul este cu certitudine legat de cele mai inalte adevaruri metafizice. Budismul nu exclude nicidecum credinta, daca prin credinta intelegem o convingere intima si indestructibila care se naste odata cu descoperirea unui adevar interior. Credinta inseamna, de asemenea, uimirea in fata acestei transformari interioare. Pe de alta parte, faptul ca budismul nu este o traditie teista ii determina pe multi crestini, de exemplu, sa nu-l considere o „religie” in sensul obisnuit al termenului. In sfarsit, budismul nu este o „dogma”, caci Buddha a spus intotdeauna ca ar trebui sa-i analizam invataturile, sa meditam asupra lor, nu sa le acceptam doar din respect pentru el. Trebuie sa descoperim adevarul invataturilor sale prin parcurgerea unor etape succesive care duc la desavarsirea spirituala. Trebuie sa le examinam, spune Buddha, asa cum examinam o pepita de aur. Pentru a sti daca este pur, frecam aurul de o piatra plata, il batem, il topim in foc. Invataturile lui Buddha sunt precum semnele de circulatie pe calea Iluminarii, a cunoasterii ultime a naturii  spiritului si a lumii fenomenelor.

De ce e venerat Buddha? El nu e venerat ca un Dumnezeu sau ca un sfant, ci ca un intelept suprem, ca personificarea Iluminarii. Cuvantul sanscrit „buddha” inseamna „cel care a realizat”, cel care a asimilat adevarul, iar termenul prin care este tradus in tibetana, sanguie, este compus din doua silabe: sang, care inseamna „a indeparta” tot ceea ce oculteaza cunoasterea si de asemenea „a se trezi” din intunericul ignorantei; si guie, care inseamna „a dezvolta” tot ceea ce e de dezvoltat, adica toate calitatile spirituale si umane.

……………

M: Una dintre caracteristicile acestei „stiinte a spiritului”, budismul, consta in faptul ca nu este suficienta recunoasterea, identificarea unei emotii constiente sau a unei tendinte latente, ci trebuie sa existe si stiinta de a „elibera” gandurile. A elibera gandurile inseamna a face astfel incat sa nu lase urme la nivelul spiritului, sa nu-l induca in eroare. Altfel, ele genereaza cu usurinta o reactie in lant: un gand neplacut, de exemplu, se transforma in animozitate, apoi  in ura si sfarseste prin a invada spiritul, fiind, in cele din urma, exprimat in vorbe sau fapte. Atunci le facem rau celorlalti si pacea noastra interioara este distrusa. Asa se intampla cu dorinta, aroganta, gelozia, teama etc. Putem sa dam frau liber dorintei noastre de a distruge, de a poseda sau de a domina, dar satisfactia pe care-o obtinem este efemera; nu va fi niciodata o bucurie profunda si stabila, care sa poata fi permanentizata.

J.-F.: Dar nu toate suferintele morale isi au cauza doar in ura sau dorinta.

M: Secretul actiunii asupra spiritului este nu numai identificarea gandurilor, ci si anularea lor, eliberarea lor, pana la a le lasa sa dispara in insusi spatiul spiritului. In acest scop sunt folosite o serie intreaga de tehnici. Prima consta nu in concentrarea asupra formelor emotiilor, asupra cauzelor si circumstantelor care le-au declansat, ci asupra sursei insesi a gandurilor. Pot fi identificate doua tipuri de meditatii: modelul cainelui si modelul leului. Gandurile pot fi abordate in maniera in care un caine alearga dupa orice piatra care ii este aruncata. Este cazul general al fiintei umane care, atunci cand apare un gand, se lasa antrenata de el: acest prim gand genereaza un al doilea, un al treilea, apoi un lant fara sfarsit de ganduri care provoaca o confuzie mentala. Sau omul poate reactiona asemenea unui leu, caruia nu-i poate fi aruncata decat o piatra, pentru ca se intoarce spre cel care a aruncat-o si-l ataca. Acest al doilea exemplu corespunde persoanei care in timpul meditatiei se „intoarce” spre sursa gandului si examineaza principalul mecanism prin care gandurile ii apar in minte.

J.-F.: Care este mecanismul, dincolo de aceste metafore?

M: Trebuie sa incercam sa intrerupem curgerea gandurilor pentru cateva momente. Fara a pastra gandurile trecute, fara a chema gandurile viitoare, ramanem, fie si pentru putin timp, intr-o stare de constientizare a momentului prezent, eliberati de ganduri discursive. Putin cate putin, devenim capabili sa prelungim si sa pastram aceasta constientizare. Atata vreme cat valurile agita apele unui lac, acestea din urma raman tulburi. Din momentul in care valurile se linistesc, malul se decanteaza si apa isi regaseste limpezimea. In acelasi mod, atunci cand gandurile discursive se linistesc, spiritul devine mai „limpede” si ne este mult mai usor sa-i descoperim natura.

Trebuie sa studiem apoi natura gandurilor discursive. Pentru a face acest lucru, recurgem inclusiv la provocarea in mod deliberat a unei emotii foarte puternice, gandindu-ne, spre exemplu, la cineva care ne-a facut rau sau, dimpotriva, la un obiect pe care il dorim. Lasam aceasta emotie sa apara in campul constiintei noastre, apoi ne fixam privirea interioara asupra acestul gand, in mod analitic, apoi in mod contemplativ, succesiv. La inceput, gandul ne domina, ne obsedeaza. Si revine constant. Dar, daca il examinam cu atentie, de unde-si trage el aceasta forta aparenta? Caci nu are, intrinsec, facultatea de a face rau, ca o fiinta in carne si oase. Unde se afla inainte de a aparea? Se manifesta in mintea noastra cu vreo caracteristica anume? Are o localizare precisa, o forma, o culoare? Pleaca undeva cand iese din campul constiintei noastre? Pe masura ce il analizam, acest gand, care ni se parea atat de puternic, ne scapa; nu putem nici sa-l „prindem”, nici sa-l aratam cu degetul. Ajungem atunci intr-o stare a „ne-gasirii”, in care ramanem cateva momente intr-un mod contemplativ. Este ceea ce numim in termeni tehnici „a recunoaste vacuitatea gandurilor”. Este o stare de simplitate interioara, de prezenta clara si viteaza, lipsita de concepte. Iar cand intelegem ca gandurile nu sunt decat o manifestare a acestei constiinte treze, ele isi pierd concretetea restrictiva. Odata ce acest proces de eliberare devine natural, la capatul unei practici asidue, gandurile care se nasc se dezleaga de la sine chiar in momentul aparitiei si inceteaza sa ne mai perturbe mintea si sa o supuna. Ele se formeaza si dispar asemenea unui desen trasat cu degetul pe suprafata apei, care se sterge pe masura ce-l desenam.

J.-F.: Ma uimeste la acest mod de a rationa ca totul este descris ca si cum realitatea exterioara, actiunea, celelalte fiinte umane, dificultatea unor situatii nu ar exista! Exista totusi cazuri in care suntem amenintati de un pericol real! Teama de acest pericol, dorinta de a scapa de el, manifestarea unei atitudini active de ostilitate fata de aceasta amenintare, pentru a scapa cu viata, de exemplu, nu se rezolva doar printr-un control al gandurilor! Este nevoie de o actiune exterioara precisa.

M: Intr-o situatie data, putem sa reactionam in mai multe feluri, in functie de starea noastra interioara. Faptele se nasc din ganduri. Fara o stapanire a gandurilor, nu ne putem stapani faptele. Trebuie deci sa „invatam” sa ne eliberam de emotii…

J.-F.: Da, dar exista si cazuri-limita…

M:…cu scopul de a folosi apoi aceasta stapanire de sine in timpul actiunii. In limbajul curent se spune despre cineva ca a stiut „sa ramana stapan pe sine” sau ca „si-a pierdut complet controlul”. Este vorba aici despre atingerea unei stapaniri de sine complete, mai stabila, gratie cunoasterii naturii spiritului. Nu se pune nicidecum problema de a sta cu mainile-n san, apatic si indiferent, daca un ucigas se pregateste sa ne omoare familia, dar trebuie facut minimum cu putinta pentru a neutraliza adversarul, fara a lasa ura sa ne copleseasca si fara a-l ucide pe agresor din spirit de razbunare. Stapanirea spiritului este deci fundamentala.

………………..

Sursa: Jean-Francois Revel, Matthieu Ricard – Calugarul si filozoful (Budismul azi)

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s