Exil

20190301_132142

Una dintre intrebarile care mi s-au pus cel mai des, ani de-a randul, atat inainte, cat si dupa `89, a fost de ce n-am ramas in strainatate, atunci cand as fi putut-o face, de ce n-am emigrat si m-am incapatanat sa ma intorc mereu, in pofida a tot ce se intampla si a tot ce mi se intampla, in Romania. Cei care ma intrebau erau, in strainatate, oameni care reusisera sa plece, platind cu ani grei de eforturi umilitoare, de incercari disperate, si uneroi chiar de inchisoare, realizarea obsesiei de a trai in libertate. Dupa cum erau in tara oameni care ar fi dat orice sa o poata face, dar nu aveau curajul sau prilejul de a risca.

(…) Cred ca primul [raspuns], si cel mai evident dintre ele, este acela ca asa m-a facut pe mine Dumnezeu, ca, asemenea plantelor, exista oameni pentru care adancimea radacinilor este determinanta si altii care pot sa traiasca fara radacini. Eu m-am nascut in prima categorie. Oricat de putin as fi putut argumenta logic, sustineam, eram convinsa ca – daca, printr-o intamplare de deasupra vointei mele, as fi fost obligata sa plec definitiv, nemaiavand niciodata dreptul sa ma intorc – n-as fi fost in stare sa supravietuiesc. Pur si simplu as fi murit. Chiar si acum, dupa ani de zile, sunt jenata marturisind aceasta convingere, nu pentru ca n-as fi la fel de sigura de adevarul ei, ci pentru ca acest adevar apare disproportionat, stangaci si nepotrivit dimensiunilor curente: azi, ca si atunci. De altfel, ceea ce era la inceput doar un sentiment si-a gasit, atunci cand am cunoscut atmosfera exilului, argumente logice si puncte de sprijin. Sunt absolut connvinsa ca nu as fi supravietuit.

Cel de-al doilea motiv era mai putin personal si mai putin alambicat decat primele, dar aproape la fel de ferm. Mi se parea ca, plecand, il legitimam pe Ceausescu, ii lasam tara lui, cel care, ramanand, dovedea ca este mai reprezentativ pentru poporul roman decat mine, cea care il paraseam. Ceea ce nu puteam sa admit. Imi dau seama, si imi dadeam seama si atunci, ca aceasta cazuistica era, in buna masura, absurda. Dovada ca n-am indraznit niciodata sa o spun cuiva, ceea ce, insa, nu m-a impiedicat sa o simt corecta. Un popor nu pleaca in intregime de acasa, indiferent cat de mare i-ar fi nefericirea. Cei care pleaca se salveaza pe cont propriu, desolidarizandu-se tacit de cei care raman, prin simplul fapt ca refuza sa le mai impartaseasca soarta. Faptul ca Ceausescu a transformat dragoastea de tara intr-un circ profitabil, degradant, nu a fost pentru mine un motiv suficient sa nu-mi mai iubesc tara, ci doar sa nu mai indraznesc sa o spun. De aceea, in raspunsurile mele la obsedanta intrebare, legatura dureroasa, de nedezlegat, cu tot ce ar fi trebuit sa parasesc acasa, era trecuta sub tacere, ca si cum ar fi fost rusinos sa iubesc aceeasi tara pe care sustinea ca o iubeste Ceausescu.

Cel de-al treilea motiv, aflat in afara oricaror dubii si tot de nemarturisit, era banuiala, teama ca,  plecata de acasa, n-as mai fi putut scrie. Era numai o presimtire, bazata, cel mult, pe faptul ca in scurtele perioade in care lipsisem din tara nu scrisesem, in afara de jurnale, nimic, dar – chiar daca absurda – ea continea un sambure de spaima pe care nu ma simteam in stare sa-l eludez. Abia dupa `89, cand am calatorit mult si am scris mult abia in strainatate, mi-am dat seama ca spaima aceea nu era legata de faptul de a nu fi acasa, ci de neputinta de a mai putea fi vreodata acasa. Nu faptul ca plecam, ci faptul ca nu mai puteam sa ma intorc ar fi declansat sterilitatea de care sunt si acum convinsa.

Aceasta imposibila intoarcere – de fapt adevarata cauza a neplecarii mele de acasa – era, in mod evident, si samburele tragediei pe care, intr-un fel sau altul, o traia fiecare exilat. Asa se explica, de altfel, sentimentul de covarsitoare compasiune pe care l-am simtit intotdeauna pentru membrii exilului, indiferent cat de plini de succes sau cat de adaptati erau in noua lor patrie. Ii compatimeam cel putin tot atat cat ma compatimeau ei pe mine si nu o data mi s-a intamplat sa mi se rupa inima la o despartire despre care nu stiam niciodata daca nu este definitiva: lor le era mila de mine ca ma intorc, mie imi era mila de ei ca nu pot sa o faca. (…)

Sursa: Ana Blandiana – Fals tratat de manipulare

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s