Evanghelia dupa Isus Hristos

20180320_112242

Thomas Jefferson in corespondenta sa:

Intreaga istoria acestor carti [Evangheliile] are atatea lacune si este atat de indoielnica, incat imi pare de prisos sa intreprind o cercetare amanuntita: iar cu textul lor s-a jonglat atat de mult, ca si cu textele altor carti referitoare la acestea, incat suntem indreptatiti, din aceasta pricina, sa avem multe ezitari privind care parti din acestea sunt autentice. In Noul Testament se gasesc dovezi intrinseci ca parti din acesta provin de la un om de factura extraordinara,  dar si ca alte parti sunt emanate de minti cu totul inferioare. E la fel de usor sa discerni aceste parti pe cat de usor e sa deosebesti diamantele dintr-o gramada de balegar. (Catre John Adams, 24 ianuarie 1814)

Trebuie sa limitam volumul la relatarile simplilor evanghelisti, sa alegem, chiar si de la acestia, numai cuvintele referitoare la Isus, depasind ambiguitatile la care au recurs de multe ori, fie din uitare, fie din neintelegerea a ceea ce le-a parvenit de la el, introducand propriile opinii gresite asupra dictoanelor sale si relatand ininteligibil ceea ce ei insisi nu au inteles. Va ramane astfel cel mai sublim si generos cod etic care ii va fi vreodata daruit omului. (Catre John Adams, 12 octombrie 1813)

………

Toti oamenii de stiinta prestigiosi de astazi admit ca Evangheliile oficiale au fost compilate in Grecia, la zeci de ani dupa moartea lui Isus, de catre oameni care nu i-au auzit invatatura, si ca o mare parte din ceea ce spune „Isus” din Evanghelii isi are originea nu in propriile cuvinte rostite de Isus in aramaica, care au fost pierdute pentru totdeauna, ci in foarte feluritele invataturi ale bisericii timpurii. Iar daca de multe ori nu putem fi siguri de cele ce le-a spus, putem fi siguri de ce anume nu a spus.

……………….

Cuvintele lui Isus sunt autentice cand cercetarea lor indica faptul ca e probabil sau posibil ca acestea sa provina de la el si, in acelasi timp, cuvintele au un timbru pe care l-am auzit in enunturile sale esentiale. Un astfel de rationament poate parea drept cerc vicios. Doar ca nu e vorba de rationament, ci de o maniera de ascultare.

Niciun cititor atent al Evangheliilor nu poate sa nu fi realizat diferenta dintre respiratia ampla a unor astfel de pasaje si tonul amar, acuzator al unora din fragmentele adaugate de biserica timpurie. Nu e vorba numai de elementul polemic din Evanghelii, de crednta in diavoli, de miracolele ostentative si de invierea in sine, pe care Jefferson, Tolstoi sau Gandhi le-au perceput ca fiind neconforme cu Isus, cat mai ales tezele care contrazic direct invatatura autentica, puse in seama lui „Isus”, de doctrine si atitudini atat de ofensive, incat „i-au facut pe multi oameni de buna-credinta sa respinga totul, dezgustati”. In cuvintele si prin actiunile sale, Isus ne invata sa nu judecam (in sensul de a nu condamna), ci sa ne pastram inima deschisa in raport cu toti oamenii; „Isus” de mai tarziu este judecatorul arhetipal, care va descinde teribil pe creasta norilor, pentru recompensele si condamnarile definitive ale lumii. Isus ne avertizeaza cu privire la furie si predica iubirea fata de dusmani; „Isus” isi numeste dusmanii „copiii diavolului” si arunca asupra lor insulta si dispret. Isus vorbeste de Dumnezeu ca un tata iubitor chiar si pentru cel naravit; „Isus” predica despre un Dumnezeu care ii va arunca pe cei neascultatori in flacarile vesnice. Isus ii include pe toti oamenii atunci cand il numeste pe Dumnezeu „Tatal vostru din ceruri”; „Isus” spune „Tatal meu din ceruri”. Isus ne invata ca toti facatorii de pace si toti cei care-si iubesc dusmanii sunt fii ai lui Dumnezeu; „Isus” se refera la sine insusi ca „Fiul lui Dumnezeu”. Isus nu tine sa se defineasca cine e el ( cu exceptia, in treacat, a unei referiri la sine ca profet); „Isus” vorbeste intr-una despre sine. Isus ne invata iertarea absoluta a lui Dumnezeu; „Isus” face declaratia ingrozitoare ca „oricine va huli impotriva Duhului Sfant nu va capata iertare in veac: ci este vinovat de un pacat vesnic”. Simbolul acestei constiinte marginite, sectare, este o afirmatie pe care un invatat crestin din secolul al doilea o pune in seama Mantuitorului reinviat, la sfarsitul Evangheliei lui Marcu: „Cel ce va crede si se va boteza va fi mantuit; dar cine nu va crede va fi osandit”. Nu e de mirare ca, manat de o indignare greu stapanita, Jefferson scria urmatoarele:

Printre afirmatiile si discursurile pe care i le atribuie biografii sai, am gasit multe pasaje pline de imaginatie aleasa, de o morala corecta, ca si de atitudinea cea mai blanda; asa cum am gasit si altele denotand atat de multa ignoranta, atata absurd, atat de mult neadevar, sarlatanie si impostura, incat e imposibil sa afirmi cu certitudine ca astfel de contradictii au emanat de la aceeasi fiinta. (Catre William Short, 13 aprilie 1820)

Daca lasam deoparte pasajele sectare, putem constata faptul ca Isus vorbeste in armonie cu invataturile supreme ale tuturor marilor religii: cu Upanisadele, Tao Te Ching, cu sutrele budiste, cu maestrii Zen, sufiti si hasidici. Nu vreau sa sustin ca toate aceste invataturi spun exact acelasi lucru. Exista multe nuante, accente si mijloace tehnice diferite. Dar cand cuvintele provin din cele mai profunde experiente spirituale, dintr-o inima curatita de doctrine si credinte, ele transcend granitele religioase si ele li se pot adresa tuturor oamenilor, barbat si femeie, liber sau inrobit, grec sau evreu.

Sursa: Stephen Mitchell – Evanghelia dupa Isus Hristos