Despre frumusetea uitata a vieti II

(…)Cultura europeana a creat, intr-adevar, de la Tristan si Isolda incoace, un model erotic destramator : iubirea e pasiune, deci suferinta, deci nefericire. Ea se asociaza cu irealizabilul si, in cele din urma, cu moartea. In termenii lui de Rougemont, „iubirea fericita nu are istorie”. E anonima si muta. „Vocale”, memorabile, exemplare sunt marile esecuri amoroase, neimplinirea, imposibilul.

(…) Iubirea adevarata este o experienta a bucuriei impartasite si ea iradiaza, ca atare, in intregul spatiu din jurul sau. (…) Sintagme de tipul „sunt indragostit fara speranta”, „sunt indragostit si ma simt vinovat”, „sunt indragostit si nu mai sunt bun de nimic” n-au ce cauta in vocabularul iubirii. Iubirea adevarata e creatoare, mobilizatoare, restauratoare. E tonica, simpla, vitala. Amaraciunile, neincrederea, infernul geloziei, suspiciunile marunte, spaima de viitor si tot alaiul de indispozitii cotidiene care confisca uneori, inflationar, viata cuplului sunt preliminarii si semne ale ratarii. Iubirea fericita este, dimpotriva, un corelativ al reusitei umane, o binecuvantare care imbogateste si infrumuseteaza inventarul destinului pamantesc. Fericirea se multiplica atunci cand e atenta la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului asaza asupra intregii comunitati un cer mai curat si mai hranitor. (…) Iubirea adevarata e fericire pe termen lung, sau nu e deloc. Asa ceva nu exista? Bine. Atunci nu exista iubire adevarata.

………………………………..

„Atasamentul pentru unul si acelasi gand istoveste si ruineaza spiritul omului. De aceea, pentru soliditatea si durata placerii de a iubi, trebuie, din cand in cand, sa uiti ca iubesti. Nu comiti, prin aceasta, o o infidelitate, caci nu iubesti pe altcineva. Pur si simplu iti refaci fortele pentru a iubi mai bine. Iar asta se intampla fara sa-ti dai seama ; spiritul merge de la sine in acest sens; natura insasi o vrea si o porunceste. Trebuie sa marturisim, e drept, ca avem de a face cu o componenta nefericita a naturii umane si ca am prefera sa nu fim obligati la aceasta deviere a gandului; dar alta solutie nu exista.” ( Blaise Pascal)

S-ar zice ca metoda optima de a evita monomania secatuitoare, saracirea trairii, obsesivitatea este intermitenta,  suspendarea constienta a „fluxului continuu”, intelepciunea lui „din cand in cand”. O iubire care confisca, pe termen lung, toate energiile spiritului, care evacueaza, radical, intregul spectru al reflexivitatii si al actiunii personale se surpa in propria ei autarhie, se stinge in linearitate, incepe sa semene a autism. Suntem in asa fel alcatuiti, incat un grafic afectiv egal, fara bresa, fara „regrupari” intrematoare, sfarseste intr-o nesanatoasa entropie emotionala. Ni se ard sigurantele.  (…)Altfel spus, am ajuns alergici la absolut . Contactul cu orice forma de manifestare a absolutului ne erodeaza, ne disloca, ne provoaca arsuri.

(…)S-ar putea spune ca, in starea lui de acum, omul nu e capabil sa iubeasca fara intrerupere, decat daca e iubit fara intrerupere. Iar asta nu poate veni decat din afara sferei umanului. „Amorul profan”, ramas in limitele experientei curente, nu se poate salva decat prin intermitenta. Dar pentru a se salva cu adevarat, pentru a iesi din intermitenta, el trebuie sa faca experienta „amorului sacru”. Sa-si propuna, adica, „asemanarea” cu prototipul unei iubiri, pe care inteligenta oamenilor si a lumii nu o descumpaneste, nu o subrezeste, nu o descurajeaza.

Sursa : Andrei Plesu – Despre frumusetea uitata a vietii

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s